sâmbătă, 28 aprilie 2012
Fiecare om este o poveste
E 7 spre 8 dimineata, se anunta o zi superba de sambata in care o sa-mi iau piticul atomic si o sa tragem o raita prin Cluj sa ne urechem finul si pe fetita nasilor de botez cu ocazia zilelor de nastere. Deja e un soare vesel afara si razele sale trec ca niste lasere prin gaurile roletei coborate peste noapte. Iar in acest joc de intuneric si lumina superb mintea mea zburda, asemeni mielutilor care au scapat de pasti, pe campiile de un verde crud imbietor. Mintea zboara, ideile se nasc dea valma ... in timp ce ochii se desfata cu imaginea celor doua acvarii pline cu pestisori colorati si care se agita intruna in asteptarea hranei. Off ... as vrea sa fiu un manuitor dibaci al pensulei, as vrea sa pot picta anumite tablouri, as vrea sa imortalizez intr-o maniera proprie primavara, dimineata, viata, bucuria, poezia care m-a coplesit in aceste momente. Dar, sunt doar un manuitor al vorbelor, asa ca o sa fac ce cred ca stiu eu mai bine, o sa scriu si o sa las imaginatia sa zboare intr-unul din putinele ei momente de libertate adevarata ...
Fiecare om este o poveste. Fiecare om are in spate unul sau mai multe motive pentru care el este asa cum este. Nici un om este asa doar pentru ca vrea el sa fie asa. Traim intr-o lume care ne defineste ca persoane. Vorba veche din batrani, spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti. Si daca tot veni vorba de batrani ... cine sunt oare cei mai in masura sa ne spuna povestile lor daca nu cei batrani? Cand mergi prin parcuri si te uiti la cei mai in varsta care stau pe cate o bancuta la o poveste, sau se joaca cu nepoteii, sau cand treci pe la tara pe drum si vezi cate un batranel adus de spate, plin de riduri cum sta pe prispa si se uita la cei care trec sau la orataniile din curte, nu ai cum sa nu intelegi unde bat aceste cuvinte ... fiecare om este o poveste! As vrea sa am vreme sa aud aceste povesti, as vrea sa fie atat de simplu si usor cum era mai demult cand copil fiind faceam multe boacane si traznai dar si stateam si-l ascultam pe badea Simon cum povestea cu mine cand mergeam dupa lapte la el, sau cu nenea Pop care ne alunga sa batem mingea mai departe, sau nenea Gusti care umbla mai repede decat fugeam noi desii era cu 60 de ani mai in varsta, sau nenea Teocanu care voia sa ne taie mingea cu sapa oridecate ori dadeam cu mingea in gradina la el peste zarzavaturi, sau nenea Sabou care radea de mine ca eram ala micu ce ramanea mereu in urma de ceilalti copii. Imi e dor de bunicu Costel care nu ma lasa sa fac nici o traznaie de frica sa nu ma accidentez si ma incuraja mereu sa invat, pentru ca doar cu carte poti sa faci ceva in viata, care imi explica cat de departe sunt meleagurile unde el a copilarit si cum a ajuns facand armata sa se stabileasca in Dej si sa faca o casa si sa creasca trei feciori. Imi e dor de bunicu Ion, cu care umblam teleleu pe dealuri sa isi vada locurile care i le-a dat Iliescu inapoi, si imi arata unde a facut el nu stiu ce boacana, sau unde a lucrat prima data ca si zidar, unde s-a intalnit el cu un mistret si a incremenit de frica, sau unde l-au trimis ai lui cu mancare pentru oamenii ce le lucrau pamantul iar el asemeni lui Creanga a facut-o de oaie si a risipit mancarea si au ramas muncitorii flamanzi. Mi dor de zilele in care ma invatau sa am frica de Dumnezeu, si sa nu mint, sa nu fur, sa fiu corect si cinstit, chiar daca ei poate nu au fost mereu.
Fiecare din ei era o poveste, fiecare din ei era o sursa de sfaturi, de experiente si trairi sufletesti, de viata! Viata insa e cruda. Viata ne rapeste sursele de intelepciune. Cand suntem tineri, cand suntem copii ii avem langa noi, ei sunt dispusi sa ne lumineze, insa ironia sortii, noi nu suntem suficienti de maturi ca sa intelegem asta si sa profitam. Iar cand ajungem in sfarsit la un nivel de maturitate care ne-ar permite sa profitam, ei nu mai sunt. Aici e viata cruda cu noi! Cruda cu noi, repet...deoarece poate ca privind din prisma lor, a fost blanda...i-a scutit de si mai mult chin, de si mai multa durere la batraneti, si i-a scapat de suferinta.
Viata e viata, asa cum e ea, si cu bune si cu rele, iar noi nu putem sa influentam viata in sensul ei temporal. Putem insa sa ne scriem povestea singuri! Cred in liberul arbitru, cred in puterea noastra ca si oameni de a influenta in mod decisiv evolutia noastra personala! Cred ca desii suntem influentati de multi factori, iar noi ca persoane depindem de tot contextul inconjurator, totusi, cel mai greu cuvant de spus in fiinta noastra il avem chiar noi! Noi ne scriem povestea, noi decidem daca suntem niste oameni buni sau rai, intelepti sau prosti, maturi sau superficiali in decizii, iubitori si atenti sau reci!
Ei s-au dus, iar eu am mai ramas cu putinele amintiri ce au supravietuit din copilarie. Si am mai ramas cu alinarea unor interviuri luate ocazional si din pacate mult prea rar, unor oameni adevarati, care au reusit sa isi construiasca niste povesti durabile, sanatoase, si care din fericire mai sunt printre noi. Am ramas de exemplu cu interviurile care de marile sarbatori ale crestinatatii, Pastile si Craciunul i le face Robert Turcescu lui Dan Puric. Ia faceti-va niste timp si urmariti editia de Pasti, si sper ca o sa intelegeti de ce ma unge la suflet sa aud un astfel de om vorbind! Pacat insa ca oamenii de valoare se duc unul cate unul iar noi nu avem intelepciunea sa profitam de timpul ramas si sa le ascultam povestea. Artistii de valoare se sting, politicienii adevarati, seniorii se duc, iar in urma lor ce ramane? Ce povesti mai ascultam noi? E simplu, ei se duc ... cine ramane? Noi? Ce povesti avem noi de spus? Cum suna povestile noastre? Asta e viata ... inevitabil la un moment dat, noi vom ajunge in locul lor, si atunci ... ?
Fiecare dintre noi este o poveste, o poveste ai carei autor principal suntem fiecare dintre noi, o poveste pe care probabil peste ani vom avea si noi ocazia sa o spunem celor mai putin experimentati in ale vietii si care vor dori sa o asculte. Cum va iesi aceasta poveste, depinde in principal de noi, un lucru este cert insa ... povestea continua ... ;)
luni, 9 aprilie 2012
Traiesc!
Toti cautam...toti suntem ilustri...dintr-un anumit punct de vedere fiecare dintre noi este "L'ombelico del mondo!". Si, asemeni lui Roberto Benigni in al sau "La vitta e bella" exclam si eu plin de trairi...Buongiorno principessa! Buna ziua viata, buna ziua lume, buna ziua voi toti cei din jur...va urez tot ce e mai bun si tot ce e mai de bine! Va urez tot...dar nu ofer nimic. As vrea sa o fac...dar nu depinde de mine...as vrea sa fac o lume mai buna...dar nu depinde de mine....as vrea...dar nu pot!
Sau...poate nu vreau. Poate sunt un las. Poate sunt un incapabil. Poate sunt un infrant. Poate sunt un alt sclav al sistemului. Singur, umil, visator...sunt! Si exist! Si traiesc! Si...visez...
Si ce daca? Lumea merge inainte....isi urmareste inexplorabil cursul spre infinit. Sunt, respir, traiesc si muncesc...dar oare exist? Nu pot sa fiu atat de ipocrit incat sa nu recunosc ca am indoieli. Ca tremur...ca sufar singur in tacerea mea...ca nu am curajul sa recunosc ca sunt un...OM? Un OM ca voi toti, ca toti cei care ma inconjoara, cu dragoste sau simpatie, cu ura sau dispret...sunt un OM ca oricare dintre noi...doar un OM!
Si, ca un OM, revin...reincep sa innod firul frant al gandurilor mele, refac haosul organizational din mintea mea...mai destept dar tot prost...mai intelept dar tot naiv...mai copt dar tot tanar...mai Eu, dar parca nu tot Eu...
...parca e ceva in plus...sa fie un an...sa fie niscaiva experienta...sa fie timpul...
miercuri, 5 octombrie 2011
Eu - Noi - Ei
Fusesem avertizat dinainte ca pe acolo sunt altfel de obiceiuri si ca nasul trebuie sa tina un speach, si sa ma pregatesc. Insa lenea e mare cucoana, si increzator in "limbutia" acuta de care am dat dovada de atatea ori, n-am scris nimic pe o foaie, doar mi-am fixat in cap o schema simpla pe care sa o tina minte oricine, inclusiv antimemorex-ul de mine. Mai precis, fusesem rugat sa spun doua vorbe, iar eu am spus trei...cele care dau titlul acestei postari...Eu - Noi - Ei.
Firul discutiei fiind fixat, restul trebuia sa fie simplu, si m-am lasat in voia sortii intr-un discurs liber. Rezultatul a fost unul bun, chiar foarte bun daca e sa ma iau dupa reactia salii si a mirelui ;) Mi-au ramas in cap atat cele trei cuvinte cat si reactia entuziasta a salii...asa ca am stat si am rumegat eu mai bine ceea ce am spus atunci si am hotarat sa scriu si un post pe aceeasi tema. Expunerea mea e in primul rand pentru mine insumi, ideile trebuie scrise pentru a se fixa mai usor si pentru a putea rumega si mai bine la ele. De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca asta reprezinta de fapt un mod de a parametriza viata. E adevarat ca e o schema simplificata rau de tot, chiar banala ar spune unii, insa, daca stam si ne gandim putin este foarte clara si usor de explicat.
Viata reprezinta o succesiune de trei trepte ale dezvoltarii noastre personale. Iar cele trei trepte sunt reprezentate in schema mea simplista de niste amarate de pronume personale pe care le folosim frecvent in viata noastra de zi cu zi fara sa fim constienti de semnificatiile lor adiacente...Eu - Noi - Ei.
Copilaria ne-o petrecem clar sub semnul lui Eu. Sper ca nu are nimeni nimic de comentat(nu ca ar conta :P) dar asta e un adevar universal valabil in tot regnul animal, din care fie ca ne place, fie ca nu, apartinem. Orice nou-nascut este egoist, orice copil este egoist, orice tanar este egoist atata timp cat este singur. Si e normal sa fie asa...puiul trebuie sa primeasca tot ce e mai bun si sa foloseasca la maxim ceea ce primeste pentru a fi cat mai "reusit" si "pregatit" pentru ceea ce ii pregateste viata. El primeste totul de-a gata si trebuie sa asimileze cat mai mult si cat mai bine pentru a fi cat mai pregatit. Si, cat timp e singur...traieste sub semnul egoistului Eu.
Casatoria reprezinta o trecere. Practic ea marcheaza trecerea de la eu la un mult mai cald noi. Renuntam la sintagme de genul "casa mea", "familia mea", "masina mea", "problemele mele" si folosim expresii noi "casa noastra", "familia noastra", "bunusrile noastre", "problemele noastre", "evenimentele din viata noastra"...etc. Ne indepartam de egoism, renuntam la el chiar daca uneori mai avem scapari, incepem sa ne gandim tot mai mult la noi. Verighetele reprezinta un simbol al acestei legaturi, care sa ne aminteasca daca mai este cazul ca nu mai traim sub semnul lui eu, ca nu mai suntem singuri sa ne luptam cu viata, si ca avem un partener care sa ne fie alaturi la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti.
Casnicia in sine nu reprezinta insa decat o stare de tranzit, care face legatura intre eu si ei. Iar nasterea primului copil marcheaza trecerea la o noua etapa in viata noastra, aceea traita sub semnul lui ei. De aici incepem sa dam dovada maturitatii noastre, de aici incepem sa ne valorificam potentialul si sa demonstram ca investitia facuta de parintii nostri in noi nu a fost inutila. Ea marcheaza trecerea la altruism, la sacrificiu pentru ei, urmasii nostri. Asemeni tuturor celorlalte generatii de parinti anterioare noua, vom incerca sa facem tot ce e posibil pentru ca ei sa o duca cat mai bine, sa aiba cele mai bune conditii de viata si pentru a deveni la randul lor cat mai buni pentru a avea grija de alti ei, nepotii nostri, s.a.m.d.
Lantul vietii este ciudat...iar cei care isi pun macar odata astfel de intrebari probabil imi vor da dreptate. Viata e frumoasa, si cu cat inaintam mai mult in viata cu atat ne dam seama mai mult de aspectele ei. Viata e complexa, viata e un miracol, viata e un lant continuu de transformari personale iar ce am scris eu mai sus reprezinta doar una dintre multele alte modalitati de a incerca sa privim simplist viata, prin ochii unui muritor de rand. Insa...ma bucur ca am reusit sa surprind un astfel de aspect, sunt mandru ca discursul meu a fost apreciat si asta ma motiveaza indeajuns ca sa incerc si alte abordari, sa le zicem filosofice, ale vietii.
Ah...si sa nu uit...sunt mandru ca am ajuns cu bine la a treilea stadiu al vietii...acela in care pot sa spun si eu cu mandrie ca imi traiesc viata sub semnul unui timid el la inceput, pe care insa sper sa-l transform intr-un viitor nu prea indepartat in ei;)
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Pauza
Imi ajunge...m-am saturat de tot...nu mai rezist...e momentul pentru o schimbare!
E nevoie de un soc...trebuie sa se intample ceva...asa nu se mai poate!
Trecem mereu de-a lungul vietii prin astfel de momente. Unele le percepem mai usor, altele ne marcheaza profund. Cele mai nasoale sunt cele din care nu mai putem iesi, in care ne simtim niste Don Quijote amarati care se lupta fara success cu morile de vant. Sarmanul Cervantes...cum a scris el fara sa-si dea seama o capodopera valabila peste sute de ani de la aparitia lui...
Fiecare avem morile noastre de vant, fiecare ne luptam cu balaurii nostrii proprii. Unii dintre noi sunt norocosi sa aiba langa ei o persoana iubita in rol de Sancho Panza, altii se lupta singuri, in felul lor propriu...dar pana la urma toti ne luptam cu morile noastre de vant. Iar eu, umilul autor al acestor randuri, nu fac exceptie de la acest tipar al vietii. Si imi vin in minte alte randuri, scrise de cineva mai destept ca mine
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Esti un nemernic
Cand n-ai un tel hotarator.
Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,
Te lupti pe seama tuturor.
Lupta poate imbraca multe forme de-a lungul vietii: luptam pentru a putea face primii pasi, pentru a putea rosti primele vorbe, pentru a merge pentru prima data la scoala, pentru a termina o scoala, pentru a face cariera, pentru a ne casatori si inmulti, pentru a asigura hrana copiilor, pentru a trai cat mai mult alaturi de cei dragi. In lupta noastra pentru viata facem compromisuri, ne retragem strategic dintr-o batalie pentru a castiga o batalie viitoare, ne schimbam strategiile si perceptia despre viata, iar uneori, facem cate o binemeritata pauza pentru a ne incarca bateriile si pentru a continua sa luptam in alta zi. Uneori e bine sa mai facem cate o pauza in care sa ne gandim la starea lucrurilor, la corectitudinea deciziilor adoptate. O pauza in care sa ne autoevaluam si sa incercam sa detectam si sa corectam greselile de atitudine si comportament. O pauza in care sa renuntam la cele inconjuratoare si sa ne retragem in sinea noastra.
O pauza cum a fost cea prin care am trecut si eu in luna anterioara...pauza care mi-a permis sa-mi recalibrez gandurile si sa trec la o abordare noua a realitatii.
Si, cu o imensa parere de rau, am decis ca e momentul sa renunt sa visez. Sa visez la o viata de dascal, de matematician bugetar al statului roman, sa visez ca o sa continui sa fac pana la adanci batranete ceea ce am simtit dintotdeauna ca e vocatia mea: sa invat pe altii ce inseamna matematica si logica ei. Am decis sa renunt la cei 23 de ani de studii in domeniul matematicii, la doctorat si tot ce inseamna diplome si atestate in domeniu si sa trec pe alt domeniu, pe care l-am invatat singur, in afara scolii. Am decis sa renunt la salariul de bugetar si sa ma angajez la o firma privata ca si programator web, cu un salatiu de 4 ori mai mare.
Continui sa o resimt ca cea mai dureroasa decizie pe care am luat-o in intreaga mea viata. Continui sa simt cutite in suflet cand ma gandesc la atata amar de timp pe care l-am invetit in prima pasiune a vietii mele. O pasiune care a influentat-o in mod decisiv pe cea de a doua pasiune, informatica. sunt ferm convins ca fara matematica si inclinatia spre ea, nu as fi facut nimic cu informatica, pentru ca sunt prea legate. Iar matematica a insemnat in primul rand logica, capacitatea de a urmari si dezvolta algoritmi si demonstratii extrem de complexe, lucru pe care il solicita din plin si informatica.
Insa, din pacate in realitatea cruda a romaniei, aspectul financiar e hotarator. M-am vazut obligat sa renunt la himerele mele, sa devin pragmatic si sa renunt la visele de Don Quijote calare pe a sa Rosinante. Sarmanul Don matematician a fost inchis intr-un turn, legat fedeles si bagat la racoare intr-un ungher al inimii mele, balaurii sai au fost demolati iar in locul lor salasluieste falnica minunea tehnologiei, calculatorul de la ale carui taste scriu aceste randuri.
Perfida e lumea, urate vremuri ne sunt date sa traim! Adio boemule matematician, adio dragi vise ale copilariei mele, adio scumpele mele formule, integrale, derivate si ecuatii care m-ati facut sa ma simt atat de special, lupta voastra s-a terminat. De acum puteti sa luati voi pauza. Ati fost infrante de un sistem prea hain si prea corupt, intr-o tara prea mica si prea saraca ca sa conteze idealurile unui biet visator. Cine nu a iubit cu adevarat, nu v-a intelege. Cine a iubit, posibil sa inteleaga ce inseamna dragostea pentru ceva abstract, pasiunea pentru cunoastere, si atunci, daca va intelege, va sti ce era in sufletul bietului Don Quijote pe patul sau de moarte.
E buna o pauza in viata cea de toate zilele. E bun orice moment pe care poti sa-l petreci cu tine insuti, in care sa te gandesti la tine si la cei din jurul tau. Si eu tocmai am trecut peste un astfel de moment. In materialismul meu cinic am decis sa-l transform pe sarmanul Don Quijote, i-am demolat morile de vant si am facut calculatoare, am trezit in mine razboinicul erei moderne, calare nu pe Rosinante ci pe un scaun, imbracat nu in armura ci in blugi si tricouri soioase de programator, inarmat nu cu o lance si un scut ci cu un calculator si o cana mare de cafea/cola si luptand nu cu morile de vant ci cu o tastatura si un monitor pe care se succed cu repeziciune zeci si zeci de linii de cod.
Insa lupta continua! Pentru ca lupta/munca este sfanta, este menirea noastra pe pamant
duminică, 19 iunie 2011
Lupta vietii
A plange-i cumintia lor.
Dar lucrul cel mai las in lume
E un barbat tanguietor.
Nimic nu-i mai de ris ca plansul
In ochii unui luptator.
O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Esti un nemernic
Cand n-ai un tel hotarator.
Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,
Te lupti pe seama tuturor.
E tragedie-naltatoare
Cand, biruiti, ostenii mor.
Dar sunt eroi de epopee
Cand bratul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plange
Si-i un neom, ca-i dezertor.
Oricare-ar fi sfarsitul luptei,
Sa stai luptand, caci esti dator.
Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.
De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor.
Colaj:
- O zi din viata baiatului cu inima in borseta
- E bolnava dintodeauna. Parintii o tin legata in grajd si beau din banii de pensie
- Romanii, mai saraci decat locuitorii din Botswana sau Trinidad Tobago
In primul, facem cunostinta cu Dumitru Iorga, un baiat de 20 de ani din Galati care traieste permanent cu o inima artificiala legata de el intr-o geanta. Un baiat pentru care un imbracatul, un dus banal, somnul reprezinta provocari, un baiat care datorita problemelor sale a ajuns sa fie izolat si evitat de cei de varsta lui, un baiat care se teme sa mearga prin locuri aglomerate de frica ca nu cumva vre-un hot sa-i fure geanta cu pretioasa sa incarcatura care il tine in viata. In acelasi timp, el este insa un baiat care nu se da batut si viseaza la un transplant de inima, la o prietena, la facultate,...la o viata normala. Un luptator, si sper sincer un invingator.
In al doilea, vedem reversul medaliei. O fata de 23-24 de ani dintr-un sat din judetul Vaslui care traieste legata vara in curte de un copac iar iarna priponita in grajd. Nascuta cu paralizie cerebrala, nu vorbeste si nu poate sa se hraneasca singura, nu distinge culorile si este tratata de catre "mama" sa alchoolica mai rau ca un animal. Importanti sunt banii pe care ii primeste de pe urma fetei, alocatia de 300 RON si ajutorul de asistent social de 350 RON, suficienti ca asa zisa ei mama sa-si cumpere bautura pentru "a uita de necazuri". Primarul era constient de situatie dar a inchis ochii, cei de la asistenta sociala stiau, dar nu au facut nimic, samd... Pentru mine acest caz are o rezonanta emotionala suplimentara, dat fiind ca am crescut intr-o familie cu o situatie asemanatoare insa cu final complet diferit. Parintii mei au renuntat la tot pentru a avea grija de sora mea si pentru a o face sa aiba o viata cat mai fericita, astfel ca a ajuns la 34 de ani cand nimeni nu ii dadea sanse sa treaca de adolescenta. Si aceasta fata e un luptator, inconstienta dar o luptatoare care se incapataneaza sa ramana in viata in ciuda acestui tratament inuman de care are parte din partea celei care ar trebuii sa-i fie mama. Nu conteaza cine suntem, cum suntem, viata are felul ei propriu de a se manifesta si de a-si cere drepturile.
Legat de al treilea articol, nu prea am mare lucru sa comentez, titlul este sugestiv, iar detaliile se pot citi in el. Insa, totul se leaga in mintea mea si de aceea am ales sa-l includ in colaj. Trecand peste cifre, el prezinta crudul adevar, suntem un popor sarac.
Lasati la o parte masinile de fite, cluburile exotice unde se consuma "bunatati" si se sparg intr-o seara sume de bani care reprezinta venitul unei familii medii pe o luna. Astea sunt pana la urma cazuri singulare in marile orase, care nu fac decat sa contureze si mai bine reversul medaliei. Daca media pe tara este atat de mica dupa cum spune articolul, iar o mica parte din populatie se lafaie in acest lux, ganditi-va care e starea celeilalte parti din populatie, a majoritatii. Ganditi-va la cei multi de la periferia marilor orase care scormonesc prin gunoaie, ganditi-va la cei multi de la sate care practica aceeasi agricultura medievala pe care au facut-o si stramosii lor, la cei batrani care traiesc de pe o zi pe alta, la cei asemeni parintilor acelei fete din judetul Vaslui.
Baiatul din Galati a fost un norocos pentru ca familia lui si-a permis sa-l sustina financiar in acele complicate interventii medicale in Germania, insa marea majoritate a celorlalti copii nu au acest noroc. Adevarul e ca am folosit acest cuvant "noroc" in mod impropriu, pentru ca nu e un noroc, e normal! Intr-o tara normala, membru al uniunii europene, toti oamenii ar trebuii sa poata beneficia de anumite servicii medicale vitale pentru ei. Este anormal ca in secolul 21 o fata grav bolnava, fara nici o alta vina decat ca s-a nascut, sa traiasca legata de un copac sau priponita in grajd cu animalele. Este anormal ca un copil sa fie abandonat pe camp la 10 luni de catre mama lui pentru ca nu isi permite sa-l creasca. Este anormal sa vedem la stiri cum copii sunt vanduti ca niste obiecte unor straini care au bani, ca cei bolnavi si infirmi sa fie ascunsi si tratati ca animalele.
Intr-o tara adevarata, condusa de niste oameni adevarati care se gandesc la cei pe care ii conduc, cazurile "speciale" se bucura de atentie "speciala". Si, asa cum a spus actrita Manuela Harabor, mama unui astfel de copil:
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
l'ombelico de'l mondo!
Stiu, e "booring" sa te uiti la acelasi film a nu stiu cata oara. La fel cum e "booring" orice repetare a unui lucru pe care l-ai facut deja, nu-i asa? Ce e mai "booring" decat sa mergi la scarbici zi de zi, luna de luna, an de an, pana cand o sa ajungi la venerabila varsta cand o sa fii "respectat" de toti si mai ales de statul roman si drept consecinta o sa primesti o "veritabila" pensie de la acelasi stat roman!!!
Asa e...traim sa fim "booring", sa ne uitam la dilme ras-repetate a n-sprezecea oara, la tembelenovele rasulflate, la comedii stupide...in fine, la orice, atata vreme cat place. La urma urmei, nu asta inseamna tembeliziune oare?
Dar, sa termin cu ineptiile astea, si sa continui cu altele ;) Revenind la Lord of the Rings cel atat de frecvent difuzat pe Pro-TV, in episodul doi, am remarcat o replica, care m-a facut sa scriu acest post.
Traim ca sa incercam, altfel de ce traim?
V-ati pus intrebarea asta vreodata? De ce traiti? V-a mancat vreodata in "l'ombelico de'l mondo" sa va ganditi de ce faceti umbra pamantului? Allo....domnilor si doamnelor din neanderthal, v-ati intrebat vreodata in insignifianta dumneavoastra viata...de ce traiti pe acest pamant? De ce faceti umbra pamantului mai oameni buni? Ca sa creasca ciuperci? Da oare, mai rau...lasam ceva in urma noastra?
Probabil, de fapt sigur, am deraiat rau de la motivatia postului, adica LOR, da serios acu! De ce traiti oameni buni? Ce vreti de la viata? Care e scopul vietii voastre parazitare pe acest pamant?
Aveti unu?
D'le, nu zic nu...filmu e superb acu. Pe bune, mie mi-a placut la nebunie. Dar, sarim peste film, ma intereseaza ideea. Adica ceea ce multi nu pot sa inteleaga relativ la multe filme ce le-au vazut. Se uita "bou" la film, ii place cand vede ca se rupe nu stiu care idiot in figuri in functie de ce a visat asta-noapte regizoru filmului, da OK, nubilor, ceva nu ati retinut din filmu ala? Poate ca a fost unu in spatele lui, mai destept de felu lui (sarmana creatura inconstienta de realitatile vietii din romanica zilelor noastre) care a vrut sa zica ceva? Sau nu e asa vita incaltata?
Da stiu, agresivitatea limbajului folosit denota fie o agresivitate cauzata de molestari din copilarie, fie un Ben Laden modern, gata sa se ia la lupta cu morile de vant ale unui imaginar Don Quijote. Probabil ca da, lupta cu morile de vant e mai sigura...preferam sa parem niste inadaptati la "realitate" decat sa parem niste oameni care afirma si sustin cu tarie parerile in care cred. Intrebarea e...aveti destula sange in "instalatie" sa sustineti ceea ce credeti? Aveti suficient nerv sa va luptati cu morile de vant contrare parerilor voastre? Aveti "tupeul" sa va afirmati propria atitudine de viata?
Traiti ca sa ce?!?
marți, 19 octombrie 2010
The meaning of life
Au trecut 9 luni de cand am aflat ca voi fi tata. Au trecut 29 de ore de cand am dormit, 29 ore de umblat prin spital, la scoala la ore, acasa, inapoi la spital; ore lungi de asteptare chinuitoare intr-o sala de spital rece si pustie, singur eu si noaptea, deranjat din cand in cand de catre o asistenta fumatoare sau moasa care mai venea sa-mi spuna cum evolueaza nasterea. Ore in care am arat in lung si in lat gresia din sala de asteptare si strazile din jurul spitalului pe o raza de 200 de metrii, ore in care am fugit dupa medicamente pentru ca spitalele noastre sunt prea sarace ca sa isi permita un minim de medicamente, ore in care am umblat dupa tigari pentru o asitenta, ore in care am insistat in van cu mici atentii, ore in care ma incurajam singur ca o sa fie bine, ca totul se va termina in curand si o sa pot sa-i vad. Iar la ora 4:40, un scancet timid m-a facut sa-mi tresara inima in piept si sa stiu instinctiv, asta e piticul meu. Doar el putea fi, era singura nastere dintr-o noapte nebuna de octombrie, insa desii fiecare fibra a ratiunii mele intinse la maximum era constienta de asta nu am putut sa nu-mi musc buzele ca sa-mi opresc niste lacrimi. Micul Andrei isi facuse intrarea intr-o lume cruda asa cum ii sta bine unui nou nascut, urland in urma palmei straine pe care a primit-o peste fund. Halal intampinare pentru un bot de om asteptat cu sufletul de gura de o tanara familie...
Dupa care gandul meu a fugit la ea, sotia mea draga, cea alaturi de care am jurat ca voi ramane la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti. Si imi trecea intruna prin cap ceea ce imi spusesera moasa si asistenta pe parcursul noptii, ca de mult nu au vazut un sot care sa reziste cu atata rabdare toata noaptea in asteptarea momentului nasterii, ca trebuia sa plec acasa sa dorm dupa ce am adus-o si sa fi venit doar la nastere. Simplu de spus, imposibil de facut insa pentru mine. Nu mi-as fi iertat pentru nimic in lume sa nu fi fost alaturi de ea pe parcursul acestor momente. Asta desii, vazusem si discutasem cu destule alte doamne care isi asteptau sorocul sau care terminasera deja si toate spuneau cam acelasi lucru, mergi si dormi, nu ai ce face. Parca as fi putut sa dorm! Parca as fi putut sa inchid un ochi cand in cap aveam tot timpul imaginea chipului ei crispat de durere, o durere surda care o facea sa se incovoaie iar pe mine ma facea sa tremur de nervi ca nu pot face nimic ca sa o alin. Cum sa dorm?!?
Am avut vreme o noapte intreaga, probabil cea mai lunga noapte a vietii mele constiente, sa observ, sa vad si sa imi dau seama cat de puternice sunt femeile. De cand ma stiu eu am avut un respect adanc pentru femei, pentru ca stiam prin ce trec pentru a creste un copil, pentru ca am avut vreme o viata intreaga sa observ si sa-mi studiez mama crescandu-ma pe mine si pe sora mea. Insa, acum pot sa spun asta, ceea ce stiam nu reprezinta nimic pe langa ce am vazut si am aflat in noaptea asta. Habar nu avem noi barbatii cei care ne consideram atat de puternici si de fermi ce inseamna o nastere. Habar nu avem noi "masculii" cam prin ce chinuri trece o femeie, si sincer, nici nu vreau sa aflu mai mult decat am vazut in noaptea asta. Si nici nu am vazut mare lucru, stand acolo singur in sala de asteptare, departe de ea, fara sa o vad, doar auzind din cand in cand cate un geamat sau racnet. Suntem fortosi si bravam in fata tuturor, insa in momentul in care ne impungem cu un ac la un deget si curge sange, ne vaietam mai rau ca babele. Domnilor din toata lumea, inclinati-va in fata sotiilor voastre, pentru ca habar nu aveti voi ce inseamna aia durere. Habar nu aveti ce inseamna contractii, dilatare de col uterin, nastere propriu zisa, eliminarea placentei, si durerile de dupa nastere, cele doua ore in care trebuie sa te masezi incontinuu pe burta desi te doare ingrozitor. Noi ne imbatam de "ne rupem", doamnele noastre "se rup" cand ne nasc urmasii. Noi urlam la ele si le batem, spunem ca locul lor e la cratita, le injosim si ne purtam cu un aer superior, in timp ce ele tin toata casa, nasc si cresc copii, ne pregatesc de mancare si ne rabda toanele. Romanul stie una si buna, nu-i convine ceva, "te baga la mata" de nu te vezi, fara sa ii treaca prin minte nici macar o secunda ce inseamna nasterea, ce inseamna sa fii mama, dobitocului nu-i pasa ca undeva, candva o femeie s-a chinuit sa ii dea lui nastere, a suferit pentru ca el desteptul sa vina pe lume si sa dea dovada de o asemenea lipsa de respect la adresa femeii. Jenant obicei domnilor, jenant si idiot! As vrea ca de acum inainte orice barbat care mai "baga" pe cineva sa sufere si el 10% din chinurile nasterii, ar fi suficient pentru bruta sa invete sa respecte femeia.
Si m-am mai gandit la multe pe parcursul noptii. Am avut vreme, si conditii, trebuie sa recunosc. M-am gandit si la cat de prost finantat si pus la punct e sistemul medical din romania. O stiam deja, dar astanoapte am avut ocazia sa o traiesc pe propria piele. Am vazut ca trebuie sa te duci pregatit, cu bagaj care sa contina neaparat vata, tampoane, pampers, hartie igienica, trusa de injectie epidurala. Ma gandeam la un moment dat, dar oare ata de cusut nu trebuia sa iau? Cand a venit si remarca amara a unui medic cu care discutam: "Ata mi-o cumpar eu de multa vreme, ca nu mai stau dupa astia..." Vai de capul nostru romani!
Si m-am mai gandit si la spaga cea atat de vehiculata prin spitale. Mersesem pregatit, cutiile de ciocolata erau la post, banii impartiti in hartii de 10, 50 si 100 RON asteptau fiecare prin alt buzunar. Dar, nimic...nimeni nu lua nimic de la mine. Bani nu, ciocolata nu, mai mult o doamna asistenta care a aflat ca plec la cumparaturi a rugat-o pe sotie sa-i cumpar de la un non-stop tigari pe care desii am incercat eu sa nu iau bani nu am reusit sa o opresc. O fi fost de vina recentele scandaluri cu maternitatea din Giulesti, o fi fost de vina faptul ca eram bugetar de al lor oropsit de soarta, o fi de vina charm-ul meu personel...habar nu am...cert e ca spaga nu a functionat. Peste tot aceleasi persoane calde, saritoare si care refuzau agresiv orice atentie dar isi faceau treaba impecabil, cel putin din punctul meu de vedere. Habar nu am daca am fost o exceptie sau nu, insa cel putin din punctul meu de vedere, oamenii astia m-au facut sa simt ca sotia mea si copilul din ea sunt pe maini bune.
Si ca sa nu uit, probabil cel mai important gand care mi-a trecut prin minte de fiecare data cand auzeam cate un oftat sau geamat din sala de nasteri, am simtit ca sunt neputincios, am simtit ca sunt incapabil sa fac ceva, sa schimb ceva. M-am simtit groaznic de neputincios, groaznic! Norocul meu ca a trebuit sa fug dupa medicamente si injectii, ca am putut la final sa o ajut in salon sa se schimbe, sa manance ceva, sa o tin de mana. Cat am putut...
Ar fi multe de scris. Ciudat cate ganduri pot sa treaca prin mintea unui om intr-o noapte intreaga de asteptare chinuitoare. Ciudat cum stai in astfel de momente si ajungi sa cugeti la multe intelesuri ale vietii. Sau, sa dormi....cum fac unii. Ciudat cum intelegem noi romanii sa ne injuram mamele care s-au chinuit atat ca sa ne nasca, sau cum intelegem noi romanii sa respectam femeia. Si multe...multe alte lucruri, insa din pacate timpul a cam expirat, trebuie sa fug cu papica la sotioara mea draga si mama fiului meu. Insa, cum totul trebuie sa aiba un final, si acest articol are unul: Nu ca as fi injurat eu des de mama, dar voi incerca ca niciodata de acum inainte in viata mea sa o mai fac. Niciodata!
luni, 13 septembrie 2010
Scoala vietii
Ascultam radioul si ma uitam pe diverse siteuri, facandu-mi revista presei zilnice. Peste tot, acelasi subiect, care m-a facut sa plec cu gandul la nebunia din supermarketuri si parintii care scoteau cu grija bani din buzunar pentru a-si pregati odraslele pentru scoala. De azi incepe scoala!
Mai repede decat in alti ani, cu dascali tot mai prost platiti si mai nervosi, mai slab pregatiti si tot mai dezinteresati de predat. Cu parinti cel putin la fel de nervosi, satui sa-si arunce banii pe rechizite si haine, scarbiti sa vada circul din invatamant in timp ce copii lor sunt tot mai slab pregatiti.
Anul nou vine cu sperante si mai sumbre. Vor fi dati afara 10000 de angajati din invatamant. Nu stiu in ce masura vor fi acestia profesori avand in vedere ca si asa nu sunt destule cadre pentru cate catedre exista, probabil ca vor mai zbura afara bibliotecari, femei de servici, portari, iar in locul lor vor trece profesorii. Oricum, probabil ca nu se va isatura nici o doamna profesoara daca mai ia niste bani in plus pentru ca da cu mopul sau matura, si asa sunt destule care deja o fac.
O sa asistam din nou la o schimbare de curricula...a n-sprezecea, in urma ei d-l ministru Funebriu se jura ca o sa fie mai bine. Posibil, pentru domnia sa si cei care o sa o schimbe, mai mult ca sigur ca nu pentru cei vizati in primul rand de orice schimbare, si anume elevii. Lucru cu care deja m-am obisnuit, de vreo 15 ani incoace deja s-a inpamantenit termenul de "generatie de sacrificiu". In fiecare an, fiecare generatie care termina clasele finale este o generatie de sacrificiu. Si pac, pac...ne consolam cu asta si gata...
Cam asta e scoala in romania. Mergi la scoala pentru ca trebuie sa mergi si pentru ca toti zic ca trebuie, inveti o lectie predata cand/cum pentru ca de aia esti doar la scoala, dai un test pe care il iei cumva pentru ca profesorul trebuie sa si promoveze, termini o scoala pentru ca trebuie sa o termini daca tot ai intrat in ea si tot asa...pana te trezesti mare si frumos pe la 22 de ani..."somer cu diploma". De aici e simplu, fie iti iei sacul in spinare si valea prin strainatati sa ajuti la prosperitatea unei alte tari care stie sa se foloseasca de cei tineri, fie ramai sa te ingramadesti cu parintii prin ceva apartament sau casa, te angajezi ca vanzator in ceva supermarket sau distribuitor de produse sau, preferi sa iei somaj sau concediu de maternitate.
Exact vorba citatului cu care am inceput acest articol, in viata dai teste dupa care inveti lectii. Iar lectia e sumbra, ne face(cel putin pe mine ma face) sa ne gandim si sa ne intrebam "De ce oare am invatat atat? A meritat sa invat atat? Nu era mai bine daca faceam ca si colegii mei din generala care dupa 8 ani de scoala au mers la un liceu cu profil minier de 3 ani si s-au angajat in mina pe salarii decente? Sau, ajungeam un lacatus/mecanic/zidar/tamplar/electrician cinstit care daca isi vedea de treaba si lasa prostiile acum era un om aranjat si multumit? De ce sa inveti atata?"
"Cu cat stii mai mult, cu atat iti dai seama ca stii prea putin." (George Calinescu). Din pacate, in romania zilelor de azi, as adauga eu ca scoala vietii ne invata altceva si mai greu de suportat: "Cu cat stii mai mult, cu atat iti dai seama ca ai facut o greseala mai mare si esti un inadaptat care a visat prea mult!" :(
miercuri, 14 iulie 2010
sinuciderea este cea mai imorala dintre crime!
Ma trezesc si eu ca tot omul dupa o zi agitata si un somn bun, si cum deschid calculatorul sa vedem ce mai zice presa lui peste din Romania, si ce vad? Madalina Manole a murit chiar in ziua in care ar fi implinit 43 de ani. Si toata ziulica vuieste presa, tembeliziunile si radiourile...ca s-a sinucis, ca a trimis un SMS de adio sotului ei, ca a mai avut o tentativa de sinucidere, etc...
Si, imi vin in minte alte cazuri de sinucidere. Un student din orasul meu natal, s-a aruncat de la etajul 8 al unui camin studentesc acum vreo 2 saptamani. Acum cativa ani, un elev de liceu tot din preajma casei parintilor mei s-a spanzurat. Acu vreo cateva zile, un student din Timisoara a "zburat" si el de pe geamul unui camin studentesc. Si evident, multi, multi altii...
Inteleg cand un om grav bolnav care stie ca va muri ajunge sa-si puna capat zilelor pentru a scapa de suferinta. Chiar daca nu sunt de acord, inteleg insa.
Dar, cand un tanar care are toata viata inainte decide sa se omoare, asta nu mai inteleg. Cand o mama a unui copil de 1 an, celebra si realizata decide sa-si puna capat zilelor, iarasi nu pricep. Si nu accept! Daca intr-adevar s-a sinucis, atunci cel putin din punctul meu de vedere, Madalina Manole inceteaza sa mai reprezinte ceva, sa mai imi pese de destinul ei, melodiile ei si tot ce a reprezentat. Si nu se va compara niciodata cu Laura Stoica, alta artista care s-a stins prematur. Laura a murit in urma unui accident rutier, ea va ramane Un Actor Grabit ale carui piese le voi asculta cu placere pentru tot restul vietii mele. Madalina insa, daca s-a sinucis, imi va aminti intotdeauna cand voi auzi o piesa de a ei ca a fost o mama care a ales sa-si lase copilul de 1 an singur. Si asta va fi suficient sa arunce la gunoi intreaga ei cariera, familie si tot ce a realizat in viata. Un moment de lasitate decisiv. Pacat de copilasul ala :(
vineri, 25 iunie 2010
Increderea vine si se duce
Adica modul in care te comporti cu cei din jurul tau se reflecta in cum esti perceput de catre cei din jurul tau. Daca ai demnitate, esti de cuvant si te tii de promisiunile facute, daca stii sa ierti dar si sa ceri ceea ce e al tau, daca faci ceva atunci sa faci calumea si sa nu-ti bati joc de munca, daca areti respect pentru cei din jur...vei fi "om". Nu degeaba se spune ca "sa fii om e lucru mare" ;)
Iar un "om" beneficiaza de incredere. Pana la proba contrarie. La primul pas gresit..buh bye...welcome to the real world :D Cam ca si fecioria ;)
Ca tot veni vorba de incredere...ia hai sa ne amuzam putin...pe seama increderii de care mai beneficiaza cineva "drag" noua ;)
Oare cat s-a chinuit ala pana a dresat cainele? :))
luni, 5 aprilie 2010
La..."udat"!
Ce ma trezesc pana'n zori
Si umblu din casa'n case
Sa ud florile frumoase
Am auzit ca aveti un trandafir frumos
E voie sa-l udam sa nu se vestejeasca?"
Acestea sunt versurile care mi-au umplut copliaria. Acestea sunt versurile pe care le repetam cu sfintenie cand eram copil si ma pregateam sa ies la udat. Eram copil, eram plin de voiosie, eram fara griji si fara prejudecatile care ne intuneca viata din momentul in care suntem considerati "adulti". Eram...!
Intre timp, am trecut peste moment. Asa cum se spune, visul oricarui copil e sa fie mare. Era si visul meu, recunosc. Iar apoi, exact ca si ceilalti, am constatat ca e un vis de copii. Si cand ajungi "mare", visul se schimba. Vrei sa fii "mic". Vrei sa fii din nou copil. Fara griji, fara probleme.
Am ajuns un om matur. DAR, ca orice adult, ma gandesc cu regret la copilarie. Cum ar fi, sa fiu din nou copil? Si sa ma duc la udat?
Ce ma trezesc pana'n zori..."
vineri, 2 aprilie 2010
E Vinerea Mare!
Articole care intr-o zi atat de importanta ca cea de azi, ma fac sa ma gandesc la toti acei multi oameni si copii care se zbat si sufera in liniste, singura lor vina fiind aceea ca s-au nascut sub semnul fatidicului si traiesc intr-o tara blestemata sa ii ignore sau si mai rau, sa se prefaca ca nu exista. Ma refer aici la persoanele cu disabilitati, la persoanele cu handicap, la persoanele pe care statul roman le ignora sau se face ca nu stie nimic despre ele, la acele multe persoane despre a caror existenta dragii nostri politicieni si primari sunt constienti doar in preajma alegerilor. Dar, sa revin la cele doua articole.
Primul..."La fiecare şapte ore şi jumătate, în România se naşte un copil cu autism".
O afecţiune cu cauze necunoscute, mai des întâlnită însă decât cancerul, diabetul, SIDA ori Sindromul Down.
Vine în orice tip de familie şi este de 4 ori mai întâlnită la băieţi decât la fete. Afecţiunea apare fie la naştere, fie la vârsta de 2 - 3 ani a copilului, dar poate fi diagnosticată în unele cazuri chiar la 18 luni sau mai devreme. Copiii diagnosticaţi cu TSA manifestă deficienţe de socializare, de comunicare verbală sau nonverbală şi comportamente repetitive şi stereotipe.
Al doilea..."El face lucrurile altfel decât noi, normalii".
Aşa e el. Face lucrurile altfel, lucruri pe care noi ceilalţi, normalii, am încetat de mult să le vedem. Are o problemă cu ordinea lucrurilor, cu reguli şi gesturi simple pe care noi le-am uitat.
Aşa e el. Un autist, iar ca el sunt alţi 30.000 de români. Pe care nimeni nu-i ia în seamă, în cifre şi-n statistici.
Autoarea ambelor articole este Diana Marcu. Nu stiu ce va urma, insa eu sper ca voi mai asista la astfel de articole. Si sper ca si alti ziaristi isi vor indrepta atentia spre adevarata gazetarie. Pentru ca, sincer, m-am saturat de politica, minciuna, scandal, moda si toate celelalte porcarii care apar in presa romana contemporana. Si, as vrea, ca macar odata la cateva zile sa pot citi cate un astfel de articol in care se prezinta romanii, asa cum sunt ei, cu problemele lor date de saracie, mentalitati invechite, boli, etc...
Sa nu ne mai scundem dupa deget, sa nu ne mai fie rusine de ceea ce suntem. Sa nu ne prefacem ca nu stim de existenta acestor probleme. Sa nu ne mai mintim pe noi insine, si sa acceptam viata asa cum este. Sa trecem peste mentalitatile comuniste in care ne ascundeam cazurile de HIV, lepra, TBC si handicapurile si prezentam lumii intregi cifre mincinoase. Sa incercam sa ii intelegem si sa ii ajutam pe cei care au nevoie.
Si repet, sa "incercam sa intelegem"! Pentru ca noi cei norocosi, cei "normali", nu vom putea sa stim niciodata cum e de fapt sa te nasti, sa traiesti o viata in acel mod "anormal". Cine nu a trait, nu poate sa stie, poate doar sa isi imagineze. Si probabil, ca ceea ce isi imagineaza este o infima parte din ceea ce se petrece in realitate. Sa incercam sa ii intelegem pe acesti oameni pentru care fiecare zi este o zi a patimilor. Si sa ii iubim asa cum sunt, pentru ca ei sigur ne iubesc! In felul lor neinteles de noi, dar ne iubesc!
marți, 30 martie 2010
Viata contra-timp
Tot mai mult in ultima vreme, omul contemporan este pe fuga. Sa ma gandesc eu de exemplu, azi. Desteptarea la 7, o revista presei scurta, scurta de cateva minute pe internet, imbracare in 5 minute, toaleta in alte 5, imi planific seminarul in tot acest timp, adun rapid hartiile cu care am de umblat azi...si fuguta la seminar. Pe drum, navigand in viteza printre alti oameni grabiti...mai ma gandesc la seminar si imi fac planul de bataie pe ziua de azi.
8-10 - seminar cu o grupa. Azi facem Ecuatii diferentiale liniare cu coeficienti constanti.
10:12 - pauza. Trebuie sa fug la banca, pe drum ma opresc sa legalizez o groaza de hartii pentru sustinerea de doctorat si ma interesez cam care e treaba cu legatul tezei. Daca am timp, ciugulesc un corn, ceva...
12:16 - inca doua seminarii. Printre pauze sper sa apuc sa corectez cele doua referate pentru teza, si mai trebuie sa vorbesc si cu doi colegi.
de la 16 incolo - drum acasa, mancare, daca mai am timp mai lucru ceva si pe informatica, trebuie sa finalizez lista de emails cu cei carora le trimit rezumatul tezei, trebuie sa scot la imprimanta 3 exemplare de teza, 2 de rezumat in romana si 2 in engleza, poate am noroc si imi fac putin timp sa mai arunc cate un ochi si la tembelizor...e meci de UCL azi ;)
Concluzia...o sa fiu contra-timp. Iar pentru mine, nu fac mare lucru. Iar asta se repeta...zilnic. Si, utie asa ajung cu gandul la un articol care mi-a motivat acest post de azi pe site la adevarul: Nu preţuim destul o resursă care a devenit foarte scumpă: timpul.
Si, ma mai duce cu gandul...la o melodie...;)
Ar mai fi multe de scris...o sa incerc sa continui mai tarziu. Dar acum...trebuie sa fug, nu mai am...timp!!!
luni, 29 martie 2010
Vine o zi
Ascultand melodia asta, pentru a nu stiu cata oara, ma incearca din nou acelasi sentiment de neputinta si tristete pe care l-am avut si prima data can am auzit-o. Nu putem sa oprim curgerea timpului oricat de mult am vrea si oricat de inteligenti am fi. Din pacate, lucrurile frumoase si oamenii frumosi imbatranesc si incet, dar sigur, se pierd in timp, devin amintiri frumoase si...atat :(
Insa, destul cu tristetea. Sa ne traim viata si sa ne bucuram ca exista oameni precum cei din Holograf si precum Dan Bittman. Oameni care au facut muzica...nu zgomot! Oameni care continua sa adune o multime de oameni la un concert si care prin melodiile lor ne fac sa ne bucure de viata si de cei din preajma noastra.
La multi ani Dane pentru cele 48 de primaveri si mai multa grija pe platourile de filmare cu sabiile si colegii ;)
vineri, 26 februarie 2010
Fericirea - un lucru marunt?
In sfarsit, mai aud si eu pareri care vin sa-mi intareasca convingerile. Iar paragraful de mai sus nu e luat alandala de pe internet, ci sursa lui se afla tocmai pe Adevarul. Daca stam bine sa ne gandim, ideea de mai sus e prezenta si conceptele religioase...
Unde e inima noastra? Unde e adevarata comoara pe care o avem in timpul vietii? Putem sa avem toti banii din lume si faima, dar fara lucrurile marunte care dau savoare vietii ce suntem? Cate casnicii se intemeiaza din interese materiale pentru ca mai apoi sa se destrame pentru ca cei doi nu sunt fericiti impreuna? Iar la polul opus se afla cei saraci, care reusesc sa intemeieze familii pana cand doamna cu coasa ii va desparti.
Bineinteles, o stare materiala buna nu e neaparat daunatoare fericirii. Nu degeaba se spune ca "banii nu aduc fericirea, dar o intretin". Dar, daca nu esti inconjurat de prieteni, familie si colegi in preajma carora sa te simti bine si sa fii fericit, degeaba ai toti banii din lume. Pana la urma totul in lumea asta se rezuma la atingerea unei stari de echilibru. Iar echilibru inseamna in primul rand sa nu uiti sa te si bucuri de lucrurile marunte din viata si de cei din jurul tau, nu doar sa fugi dupa bani, bani si iar bani.
Inchei cu versurile celor de la Tapinarii:
duminică, 7 februarie 2010
Potcoava norocoasa sau o noua sansa in viata?
Insa, cu toate acestea, viata ne incearca. Indiferent ca suntem bogati sau saraci, fotbalisti sau intelectuali, bancheri sau salahori, toti suntem supusi de-a lungul vietii la incercari care ne pot schimba viata. Incercari care in mod normal ar trebuii sa ne faca sa vedem altfel viata, sa ne faca sa ne reconsideram atitudinea pe care o avem fata de cei din jur.
Si, nimeni nu cred ca e mai in masura decat Chivu sa spuna ca a trecut printr-un astfel de moment. Pana nu am vazut poza alaturata nu am crezut nici eu. Dar, cu o asemenea "potcoava norocoasa", o spun: omul asta a trecut prin ceva teribil. Si a avut noroc. Noroc de care trebuie sa fie constient si el, noroc ca a ramas in viata si va putea sa joace in continuare. Noroc ca a cazut pe mana unor medici priceputi care nu au gresit. Noroc ca a scapat doar cu atat. Evident, a avut si ghinion, insa aceasta e alta poveste. Important e insa, pentru el si familia lui ca a scapat cu bine si ca pot sa ramana impreuna. Personal, sper ca Cristi sa ramana acelasi baiat serios si cu picioarele pe pamant si sa aiba suficienta minte in continuare sa nu uite prin ce a trecut. Sa fie tot timpul constient de gravitatea accidentarii suferite, de profesionalismul celor care l-au "reparat" si de faptul ca viata i-a oferit o a doua sansa. Si probabil ca o va face, la fel ca oricine suficient de constient de sine insusi cand vede o asemenea cicatrice in cap pentru tot restul vietii sale.sâmbătă, 6 februarie 2010
Tipuri de trecere
Tipul A: Subzistenţa. N-ai timp să reflectezi la rostul vieţii. Te străduieşti să obţii, mai mult sau mai puţin decent, substanţa ei zilnică, materia ei vitală. Eşti ocupat şi obosit. Abia dacă poţi savura mici episoade de refacere, în week-end sau în concediu. În rest, n-ai nici o poftă de metafizică. Speri doar să nu te lovească vreo nenorocire.
Tipul B: Consumul. Viaţa ţi-e dată ca să te simţi bine, să te bucuri, să te distrezi. Pentru asta îţi trebuie, în mod normal, mijloace, drept care e inevitabil să te ocupi niţeluş şi de cîştig. Lucrezi atît cît să-ţi asiguri răgazurile. Te defineşti prin gaşcă, escapadă, mici driblinguri erotice, chef. Vrei „trăiri“. Multe şi nu prea problematice. Dacă ai noroc, nici nu-ţi dai seama cînd ţi-a trecut vremea. Dacă n-ai, te încurci, de timpuriu, în propriile tale plăceri. Tipul B are şi subtipuri: consumului frivol i se adaugă, de pildă, uneori, preocuparea pentru imaginea de sine: te amuzi cu oarecare filozofie, eşti un artist, un original, un aventurier. Nu te laşi contaminat de meschinăriile vieţii burgheze. Arzi, eroic, lumînarea la ambele capete. Alteori, consumul e întrerupt, ciclic, de alunecări depresive, de spectrul vidului. De care încerci să scapi refugiindu-te din nou în consum.
Tipul C: Aşteptarea de sine. Ai vrea, încă din adolescenţă, să fii altfel. Simţi că eşti altfel. Aştepţi de la tine isprăvi de anvergură, dar nu ştii exact de ce natură ar putea fi acele isprăvi, nu le poţi da un chip definit. Să scrii? Ce? Să ajungi celebru printr-o performanţă specială? Care? Să faci o carieră exemplară? În ce domeniu? Viaţa se scurge în plasa unei permanente interogativităţi cu privire la perspective. Ai scurte accese de angajare, urmate de deziluzii care te demobilizează. Între timp, trăieşti din expediente, mereu convins că e vorba de ceva pasager, care nu te reprezintă. Îţi menajezi, tenace, orele libere (ca să poţi reflecta în linişte la ce-ar fi de făcut), cultivi plezirismul blînd al cîtorva tabieturi private şi te epuizezi în lungi conversaţii cu prieteni (care au o foarte bună părere despre calităţile şi potenţialul tău).
Tipul D: Pragmatismul. Ai, de la bun început, o imagine clară despre ce vrei să realizezi (confundînd, cum spunea Petre Ţuţea, idealurile cu unele scopuri onorabile): vei munci, vei cîştiga, vei avea bunăstarea ta, casa ta, maşina ta, familia ta, respectabilitatea ta. Spre sfîrşit, vei numi toate întîmplările prin care ai trecut pe drumul spre succes „experienţă de viaţă“. Vei da sfaturi celorlalţi (mai ales tinerilor) şi vei patrona, plicticos, dar senin, mari festivităţi familiale sau instituţionale. Te vei socoti un „model“, un ins care şi-a făcut datoria.
Tipul E: Căutarea de sine şi construcţia interioară. Ca şi cei aparţinînd tipului C, eşti preocupat de propria identitate, dar, spre deosebire de ei, nu reuşita publică te interesează. Vrei să obţii desăvîrşirea lăuntrică, armonia şi împlinirea alcătuirii tale de adîncime. Încerci să găseşti şi să experimentezi felurite versiuni de disciplină spirituală, frecventezi sfera religiosului, cauţi, halucinat, calea. E un parcurs nobil, dar primejdios, la capătul căruia, dacă nu ai şansa unei opţiuni limpezi, întemeiate pe discernămînt şi echilibru sufletesc, poţi eşua în sminteală, iluzie de sine şi fanatism.
Tipul F: Cercetarea şi reflexivitatea. Trăieşti cu dorinţa de a ieşi din viaţă mai ştiutor, mai lămurit decît ai intrat. „Nu vreau să mor prost!“ – spunea Alexandru Dragomir. „Vreau să înţeleg angrenajul în care am fost aruncat.“ Tot restul e subsidiar: munceşti, iubeşti, te bucuri, suferi, dar fundalul fiecărui fragment de viaţă e mereu acelaşi: cum se explică lucrurile, care (şi ce) este adevărul? Din păcate, răspunsul nu e niciodată garantat, iar primejdia unei vieţi de tip secund, anexate ideii şi implicînd neglijarea patosului ei nemijlocit e redutabilă. Din ambiţia unei bogăţii cognitive fără măsură, poţi ieşi sărăcit şi strîmb.
Tipul G: Dedicaţia. Trăieşti ca să te dăruieşti unei instanţe din afara ta, te regăseşti în faptul de a te abandona, de a ieşi din sine, de dragul unei idei, al unui proiect grandios, al unui om. Te realizezi slujind. O familie, o întreprindere, o utopie. Sau opera proprie, ipostaziată în monument exterior, care îţi va supravieţui. Pendulezi între eroism (civic) şi activism bezmetic. Între zel constructiv şi agitaţie dizolvantă. Mereu în serviciul celuilalt, rişti, adesea, să-ţi pierzi chipul.
Dacă stau să mă gîndesc bine, mai sînt încă sute de tipuri şi de combinaţii de tipuri. În fond, tot atîtea cîţi oameni există pe lume. Şi deşi mă recunosc în cîte o parte din toate cele de mai sus, despre mine n-am zis încă nimic. La mulţi ani!
Sursa: Dilema Veche
Autor: Andrei Plesu.
Reactia mea: geniala exprimarea si subiectul in sine. Intrebarea e: Oare eu unde ma incadrez? :D
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
George Cosbuc - Lupta vietii

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.
Viata - o succesiune de alegeri
Ne nastem, copilarim, ajungem la maturitate, ne casatorim, avem copii, imbatranim si in cele de urma murim. Cam asta e ciclul vietii de mii de ani pentru oameni, si nu numai. Ne place, nu ne place, nu prea ne-a intrebat nimeni, e o realitate "cruda" pentru unii dintre noi si ne-ar placea sa o schimbam, dar din pacate nu se poate. Nu depinde de noi. Ceea ce depinde de noi e cum alegem sa ne traim viata.
- Alegem sa credem in Dumnezeu, Mohamed, Allah, Buddha...
- Alegem sa invatam, sa facem liceul, facultatea, doctoratul.
- Alegem sa iubim, sa uram, sa ne indragostim.
- Alegem sa avem o meserie sau alta.
- Alegem sa ne casatorim, sa avem urmasi.
- Alegem sa ne dam demisia.
- Ne alegem prietenii.
- Alegem un presedinte, un deputat sau senator.
- Alegem o marca de masina, un telefon, un calculator...
- Alegem sa mergem la o plimbare prin parc, sa lenevim in pat, sa facem sport, sa ne uitam la TV...
In orice moment suntem pusi intr-o situatie in care trebuie sa alegem. Si in functie de ce alegem, urmeaza alte si alte alegeri.
Unii zic ca viata e o lupta. Adevarat, e o lupta, dar o lupta cu tine insuti, cu alegerile pe care le faci si cele care le-ai face sau le-ai fi facut. Aici e de fapt marea problema a alegerilor: odata ce ai facut o alegere e posibil ca la un moment dat sa apara regretul ca nu ai ales altceva. "Acum, ca am facut asta, dupa o vreme imi dau seama ca nu am facut bine; mai bine faceam altfel". Si uite asa apare regretul. Insa nu ne dam seama ca "acum" e ulterior momentului in care a trebuit sa alegem. "Acum" suntem mai intelepti, mai experimentati, cunoastem mai multe date despre alegerea respectiva, deja am trait-o; si atunci e normal sa spunem asta pentru ca deja vorbim in cunostinta de cauza. E usor ca dupa un interval de timp sa ne dam cu parerea legat de o alegere, insa exact in momentul in care am facut-o nu aveam de unde sa stim ce o sa urmeze si care o sa fie consecintele ei. Puteam doar sa ni le imaginam.
In fiecare moment din viata suntem pusi in situatii in care trebuie sa alegem. Uneori avem doar cateva secunde sau minute sa optam pentru o varianta. Si de cele mai multe ori o facem fara sa ne mai dam seama ca facem o alegere, actionam instinctual. Nu avem timp sa ne gandim la consecintele acelei alegeri, nici macar nu ne dam seama ca suntem pusi in fata unui astfel de moment in care trebuie sa alegem. Asa ca, din punctul meu de vedere, regretul nu prea isi are loc in viata. Cel putin nu in orice moment. Nu incerc sa justific situatiile extreme, crimele, accidentele, si alte "alegeri" cu efect negativ; ele raman in continuare de blamat si cel care le infaptuieste trebuie sa raspunda pentru consecintele alegerilor sale. Acolo, regretul isi are locul. Dar nu in alegerile marunte, de zi cu zi, care fac parte din viata noastra.
Viata nu e o lupta cu destinul, cu cei din jur sau cu inevitabilul. Viata e o lupta cu noi insine, cu succesiunea de alegeri personale. Viata inseamna o evolutie continua, o inlantuire de evenimente si optiuni in urma carora vrem sa devenim mai intelepti, mai buni, mai competitivi si mai pregatiti pentru alegerile care vor urma. Sau, din contra...
Ne traim viata sub obladuirea ingaduitoare a "Liberului Arbitru". Fara sa ne dam seama, optam pentru o alegere sau alta in orice moment al vietii. Iar cea mai mare alegere dintre toate este viata insusi. Alege cum sa-ti traiesti viata, pentru ca e viata ta. Alege viata!
joi, 7 ianuarie 2010
Vine o zi...
-cand vom fi mai buni
-cand vom iubi mai mult si vom fi mai atenti cu persoanele iubite
-cand vom inceta sa distrugem natura
-cand vom respecta viata
-cand vom invata sa ne bucuram de micile placeri ale vietii
-cand nu vom mai fi tristi
-cand vom invata ce e respectul
-cand vom face ceva constructiv
-cand vom fi independenti financiar
-cand nu vom mai avea de dat examene
-cand vom fi apreciati pentru ceea ce suntem
-cand nu vom mai fi nevoiti sa mergem la servici
-cand ne vom respecta inaintasii
-cand vom crede
-cand ne vom da seama ca suntem limitati
-cand ne vom da seama ca nu suntem singuri
-cand vom intelege ca viata inseamna sacrificii
-cand vom sti sa ne cerem ce e al nostru
-cand vom fi mai buni
-cand vom sti sa apreciem persoanele pentru ceea ce sunt si nu pentru ce ne-au oferit sau ne-ar putea oferi
-cand prima data vom darui si abia apoi vom cere
-cand vom lasa ceva in urma noastra
-cand vom muri
-cand ....
Dar, oare azi ce zi o fi?