Fiti barbati!

Cam asta e singurul lucru ce mi-a ramas in cap din tot discursul lui Basescu catre PDL-eii cei portocalii si rebeli. "Fiti barbati politici" si sustineti guvernul Boc-Poc si masurile de criza, ca altfel va trimit departe de ciolan.

Si de ce am retinut acest fragment? Pentru ca ma ia cu frisoane cand ma gandesc la evolutia in timp a declaratiilor pe care portocalii lui dragi le-au facut in fata microfoanelor. Dar, sa fac putina lumina in degringolada de ganduri din capul meu.

Acum, presedintele nostru hahait, cere dragilor sai PDL-ei sa fie barbati. Sa fie curajosi, si cinstiti. Sa infrunte balaurul cu mii de capete numit criza, sa dea dovada de barbatie si sa nu se fofileze din fata asumarii raspunderii. Sa dea dovada de curaj cand le taie 15% din venituri pensionarilor si 25% profesorilor, medicilor, politistilor si celorlalti bugetari. Sa nu arate mila, sa-si pastreze verticalitatea si sa sustina aceste masuri. Asta e...acum.

Ma intorc in timp, si ajung la declaratia unui protejat de al sau, Berceanu. Care declara ca la alegeri toti "au mintit prin omisiune". Ca nimeni nu a avut curajul sa vina in fata tarii si sa spuna ca vin vremuri grele. Ca toti au promis marea cu sarea pentru ca ei sa ajunga la ciolan. Ca toti, inclusiv marinelul au promis marirea salariilor profesorilor cu 50%.

Si mai imi amintesc si de declaratia altui rasfatat al lui Basescu, si anume Vladescu, care spunea ca nu au mai putut sa minta si a trebuit sa spuna adevarul. Ca puteau ei saracii sa continue sa ne ascunda noua celor multi situatia tarii, insa au vrut sa fie sinceri cu noi si sa nu ne mai minta. Ca nu am mai putut sa minta, in acelasi timp recunoscand insa ca au facut-o pana acum!

Si atunci stau si ma intreb si eu ca prostu...oare cum mama draq se impaca minciunile cu verticalitatea, sinceritatea si curajul?

In alta ordine de idei, rezultatele acestei barbatii incep deja sa se vada. Doi colegi asistenti au plecat deja de la catedra unde lucrez si eu. Si altii se gandesc la optiuni. Pentru ca sa stea pentru 900 de RON pe luna si sa inghita toate porcariile guvernarii Boc-Poc nu li se merita, oamenii au credite, rate, copii...trebuie sa traiasca. Asa ca, is curios in cateva luni cati o sa mai ramanem. Si asta o sa fie valabil peste tot. Sa vedem cati medici, profesori si alti oameni care cat de cat au cap o sa mai ramana in tara asta cu marinarul chior si hatru la timona. Sa fiti barbati si sa traiti bine, dragi romani.

Nice and slow...

Am lipsit cateva zile. Motivul: a trebuit sa fac o regandire a directiilor de lucru si a prioritatilor. Norocul meu ca pot face asta. Dar sa detaliez...

Sambata am fost la simularea de admitere la politehnica, si discutam cu mai multi colegi profesori despre acest -25% la salariile bugetarilor. Ca aia batrani si cu titlul de profesor luau inainte in jur de 4000 de ron si o sa piarda 1000 hai ca mai merge, ramane cu 3000. Insa drama o sufera astia mici, trepadusii care luau 1300 de ron si acu o sa pice la 975. Si in general, trepadusii astia care fac cea mai mare parte a lucrurilor sunt implicati si in rate pentru apartamente, ca deh...omu tre sa-si faca un rost in viata. Si toti erau disperati...pentru ca nu stiu nici ce sa faca altceva. Nu vreau sa iau apararea, insa...ia sa ne gandim putin. Acesti oameni au investit tot in educatia lor pentru a ajunge acolo sus. Si ma refer aici la 8 ani de gimnaziu, 4 ani de liceu, 4 ani de facultate, 1 an de master si vreo 4-6 ani de doctorat. Totul...in matematici!!! Acesti oameni s-au chinuit sa invete ceva de care toata lumea fuge, au incercat sa se autoperfectioneze cat mai mult, pentru ca acum sa se vada in situatia de a fi niste paria ai societatii incapabili sa se adapteze la schimbari. Pare ciudat, insa situatia e similara si in alte domenii. Cu cat te chinui mai mult sa urci, cu cat te perfectionezi mai mult, risti sa devii mai ingust. Si astfel, incapabil la o reconversie profesionala. Cu cat ai urcat mai sus, cu atat e mai greu sa cobori, pentru mai multe motive:

• am uitat sa fac altceva, am sapat prea mult intr-o singura directie incat am uitat totul ce nu tine legatura cu domeniul meu.
• am investit totul intr-o singura directie, nu mai am resurse pentru altceva.
• nu pot sa renunt la tot ce am facut si sa pierd totul. Nu pot pur si simplu sa dau in marsarier ca o masina si sa o iau in alta directie.

Posibil sa ma insel, dar nu prea cred.

Pe de alta parte, stau si ma gandesc la cazul meu. Am avut cam acelasi parcurs ca toti colegii mei pana la inceputul doctoratului. Ba chiar si doctoratul, primii trei ani au mers pe aceeasi directie. Am inceput doctoratul la zi in 2001, in 2003 m-am transferat la fara frecventa pentru a putea da concurs la politehnica pe un post de asistent. Din 2004, sub indrumarea unui prieten am inceput sa invat programare web si am investit cam 4 ani mari si lati in asta. Am lucrat parttime ca si programator la o firma pentru o perioada dupa care am continuat munca in anumite proiecte personale comune. In tot acest timp, doctoratul a fost tras pe linie moarta...eram prea ocupat cu predatul la politehnica, cu informatica si cu obisnuirea cu statutul de om insurat. In tot acest timp, mi-am tot luat scatoalce de la parinti, colegi si profesori ca nu mai termin si eu o data doctoratul pe care il inghetasem. In 2009 am decis sa fac o pauza in informatica (ajutat si de unele "tepe" pe care le-am luat de la anumiti "clienti") si sa termin doctoratul. M-a costat si o prelungire cu taxa a doctoratului, dar am terminat in aprilie 2010. Nici nu am terminat bine...ca vine Basescu cu bomba de -25% la salar. Taman la fix, sa ma pot focaliza pe informatica din nou, si sa continui sa merg in paralel si cu invatamantul.

Si acu, stau, trag linie si ma gandesc. OK!?!

• Ce am pierdut?
  Am pierdut vremea cativa ani buni ca sa invat si informatica. Am taraganat treaba cu doctoratul cat am putut de mult pentru asta. Ce m-a costat asta? Postul de lector pe care nu il am inca, post care in situatia prezentata mai sus ar fi insemnat vreo 100 de ron in plus la salar. Si, ceva orgoliu ranit de catre cei care ma tot bateau la cap cu doctoratul si, nu mi rusine sa o zic, mai ales de catre parinti care odata la ceva timp mai "ma incurajau" cu un "tu nu mai termini doctoratul ala in veci".
• Ce am castigat?
  Am castigat o a doua specializare. Am castigat posibilitatea de a lupta pe doua fronturi. Am castigat dreptul de a alege si de a ma canaliza pe o varianta daca cealalta nu merge. Nu inseamna ca voi renunta la una dintre ele, niciodata nu o sa o fac, pentru ca am investit prea mult in ambele, si nu sunt genul care sa dea inapoi. Am pus suflet in ambele, am pus ambitie si placere, si nu regret nici o secunda deciziile facute anterior. Mi-am deschis doua piste de aterizare/decolare pentru vise, calcule si sperante. E avariata o pista, o folosim pe cealalta pana se repara prima.

Na bon...acu, ca am tras linie ce credeti? Eu cred ca am castigat si is pe plus. Iar asta o spun acum, nu peste nu stiu cata vreme cand ar trebuii sa se vada rezultatele.

Viata - o succesiune de alegeri

Pretutindeni in jurul nostru exista viata. De la gazele din iarba, la pasarile din inaltul cerului, de la microorganismele din mancare pana la pestele din acvariu, de la vecinul de 80 de ani din bloc la copilul din leagan; suntem inconjurati de dovezi ale vietii.

Ne nastem, copilarim, ajungem la maturitate, ne casatorim, avem copii, imbatranim si in cele de urma murim. Cam asta e ciclul vietii de mii de ani pentru oameni, si nu numai. Ne place, nu ne place, nu prea ne-a intrebat nimeni, e o realitate "cruda" pentru unii dintre noi si ne-ar placea sa o schimbam, dar din pacate nu se poate. Nu depinde de noi. Ceea ce depinde de noi e cum alegem sa ne traim viata.

- Alegem sa credem in Dumnezeu, Mohamed, Allah, Buddha...
- Alegem sa invatam, sa facem liceul, facultatea, doctoratul.
- Alegem sa iubim, sa uram, sa ne indragostim.
- Alegem sa avem o meserie sau alta.
- Alegem sa ne casatorim, sa avem urmasi.
- Alegem sa ne dam demisia.
- Ne alegem prietenii.
- Alegem un presedinte, un deputat sau senator.
- Alegem o marca de masina, un telefon, un calculator...
- Alegem sa mergem la o plimbare prin parc, sa lenevim in pat, sa facem sport, sa ne uitam la TV...

In orice moment suntem pusi intr-o situatie in care trebuie sa alegem. Si in functie de ce alegem, urmeaza alte si alte alegeri.

Unii zic ca viata e o lupta. Adevarat, e o lupta, dar o lupta cu tine insuti, cu alegerile pe care le faci si cele care le-ai face sau le-ai fi facut. Aici e de fapt marea problema a alegerilor: odata ce ai facut o alegere e posibil ca la un moment dat sa apara regretul ca nu ai ales altceva. "Acum, ca am facut asta, dupa o vreme imi dau seama ca nu am facut bine; mai bine faceam altfel". Si uite asa apare regretul. Insa nu ne dam seama ca "acum" e ulterior momentului in care a trebuit sa alegem. "Acum" suntem mai intelepti, mai experimentati, cunoastem mai multe date despre alegerea respectiva, deja am trait-o; si atunci e normal sa spunem asta pentru ca deja vorbim in cunostinta de cauza. E usor ca dupa un interval de timp sa ne dam cu parerea legat de o alegere, insa exact in momentul in care am facut-o nu aveam de unde sa stim ce o sa urmeze si care o sa fie consecintele ei. Puteam doar sa ni le imaginam.

In fiecare moment din viata suntem pusi in situatii in care trebuie sa alegem. Uneori avem doar cateva secunde sau minute sa optam pentru o varianta. Si de cele mai multe ori o facem fara sa ne mai dam seama ca facem o alegere, actionam instinctual. Nu avem timp sa ne gandim la consecintele acelei alegeri, nici macar nu ne dam seama ca suntem pusi in fata unui astfel de moment in care trebuie sa alegem. Asa ca, din punctul meu de vedere, regretul nu prea isi are loc in viata. Cel putin nu in orice moment. Nu incerc sa justific situatiile extreme, crimele, accidentele, si alte "alegeri" cu efect negativ; ele raman in continuare de blamat si cel care le infaptuieste trebuie sa raspunda pentru consecintele alegerilor sale. Acolo, regretul isi are locul. Dar nu in alegerile marunte, de zi cu zi, care fac parte din viata noastra.

Viata nu e o lupta cu destinul, cu cei din jur sau cu inevitabilul. Viata e o lupta cu noi insine, cu succesiunea de alegeri personale. Viata inseamna o evolutie continua, o inlantuire de evenimente si optiuni in urma carora vrem sa devenim mai intelepti, mai buni, mai competitivi si mai pregatiti pentru alegerile care vor urma. Sau, din contra...

Ne traim viata sub obladuirea ingaduitoare a "Liberului Arbitru". Fara sa ne dam seama, optam pentru o alegere sau alta in orice moment al vietii. Iar cea mai mare alegere dintre toate este viata insusi. Alege cum sa-ti traiesti viata, pentru ca e viata ta. Alege viata!