The meaning of life

Sunt tatic!!!

Au trecut 9 luni de cand am aflat ca voi fi tata. Au trecut 29 de ore de cand am dormit, 29 ore de umblat prin spital, la scoala la ore, acasa, inapoi la spital; ore lungi de asteptare chinuitoare intr-o sala de spital rece si pustie, singur eu si noaptea, deranjat din cand in cand de catre o asistenta fumatoare sau moasa care mai venea sa-mi spuna cum evolueaza nasterea. Ore in care am arat in lung si in lat gresia din sala de asteptare si strazile din jurul spitalului pe o raza de 200 de metrii, ore in care am fugit dupa medicamente pentru ca spitalele noastre sunt prea sarace ca sa isi permita un minim de medicamente, ore in care am umblat dupa tigari pentru o asitenta, ore in care am insistat in van cu mici atentii, ore in care ma incurajam singur ca o sa fie bine, ca totul se va termina in curand si o sa pot sa-i vad. Iar la ora 4:40, un scancet timid m-a facut sa-mi tresara inima in piept si sa stiu instinctiv, asta e piticul meu. Doar el putea fi, era singura nastere dintr-o noapte nebuna de octombrie, insa desii fiecare fibra a ratiunii mele intinse la maximum era constienta de asta nu am putut sa nu-mi musc buzele ca sa-mi opresc niste lacrimi. Micul Andrei isi facuse intrarea intr-o lume cruda asa cum ii sta bine unui nou nascut, urland in urma palmei straine pe care a primit-o peste fund. Halal intampinare pentru un bot de om asteptat cu sufletul de gura de o tanara familie...
Dupa care gandul meu a fugit la ea, sotia mea draga, cea alaturi de care am jurat ca voi ramane la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti. Si imi trecea intruna prin cap ceea ce imi spusesera moasa si asistenta pe parcursul noptii, ca de mult nu au vazut un sot care sa reziste cu atata rabdare toata noaptea in asteptarea momentului nasterii, ca trebuia sa plec acasa sa dorm dupa ce am adus-o si sa fi venit doar la nastere. Simplu de spus, imposibil de facut insa pentru mine. Nu mi-as fi iertat pentru nimic in lume sa nu fi fost alaturi de ea pe parcursul acestor momente. Asta desii, vazusem si discutasem cu destule alte doamne care isi asteptau sorocul sau care terminasera deja si toate spuneau cam acelasi lucru, mergi si dormi, nu ai ce face. Parca as fi putut sa dorm! Parca as fi putut sa inchid un ochi cand in cap aveam tot timpul imaginea chipului ei crispat de durere, o durere surda care o facea sa se incovoaie iar pe mine ma facea sa tremur de nervi ca nu pot face nimic ca sa o alin. Cum sa dorm?!?

Am avut vreme o noapte intreaga, probabil cea mai lunga noapte a vietii mele constiente, sa observ, sa vad si sa imi dau seama cat de puternice sunt femeile. De cand ma stiu eu am avut un respect adanc pentru femei, pentru ca stiam prin ce trec pentru a creste un copil, pentru ca am avut vreme o viata intreaga sa observ si sa-mi studiez mama crescandu-ma pe mine si pe sora mea. Insa, acum pot sa spun asta, ceea ce stiam nu reprezinta nimic pe langa ce am vazut si am aflat in noaptea asta. Habar nu avem noi barbatii cei care ne consideram atat de puternici si de fermi ce inseamna o nastere. Habar nu avem noi "masculii" cam prin ce chinuri trece o femeie, si sincer, nici nu vreau sa aflu mai mult decat am vazut in noaptea asta. Si nici nu am vazut mare lucru, stand acolo singur in sala de asteptare, departe de ea, fara sa o vad, doar auzind din cand in cand cate un geamat sau racnet. Suntem fortosi si bravam in fata tuturor, insa in momentul in care ne impungem cu un ac la un deget si curge sange, ne vaietam mai rau ca babele. Domnilor din toata lumea, inclinati-va in fata sotiilor voastre, pentru ca habar nu aveti voi ce inseamna aia durere. Habar nu aveti ce inseamna contractii, dilatare de col uterin, nastere propriu zisa, eliminarea placentei, si durerile de dupa nastere, cele doua ore in care trebuie sa te masezi incontinuu pe burta desi te doare ingrozitor. Noi ne imbatam de "ne rupem", doamnele noastre "se rup" cand ne nasc urmasii. Noi urlam la ele si le batem, spunem ca locul lor e la cratita, le injosim si ne purtam cu un aer superior, in timp ce ele tin toata casa, nasc si cresc copii, ne pregatesc de mancare si ne rabda toanele. Romanul stie una si buna, nu-i convine ceva, "te baga la mata" de nu te vezi, fara sa ii treaca prin minte nici macar o secunda ce inseamna nasterea, ce inseamna sa fii mama, dobitocului nu-i pasa ca undeva, candva o femeie s-a chinuit sa ii dea lui nastere, a suferit pentru ca el desteptul sa vina pe lume si sa dea dovada de o asemenea lipsa de respect la adresa femeii. Jenant obicei domnilor, jenant si idiot! As vrea ca de acum inainte orice barbat care mai "baga" pe cineva sa sufere si el 10% din chinurile nasterii, ar fi suficient pentru bruta sa invete sa respecte femeia.

Si m-am mai gandit la multe pe parcursul noptii. Am avut vreme, si conditii, trebuie sa recunosc. M-am gandit si la cat de prost finantat si pus la punct e sistemul medical din romania. O stiam deja, dar astanoapte am avut ocazia sa o traiesc pe propria piele. Am vazut ca trebuie sa te duci pregatit, cu bagaj care sa contina neaparat vata, tampoane, pampers, hartie igienica, trusa de injectie epidurala. Ma gandeam la un moment dat, dar oare ata de cusut nu trebuia sa iau? Cand a venit si remarca amara a unui medic cu care discutam: "Ata mi-o cumpar eu de multa vreme, ca nu mai stau dupa astia..." Vai de capul nostru romani!

Si m-am mai gandit si la spaga cea atat de vehiculata prin spitale. Mersesem pregatit, cutiile de ciocolata erau la post, banii impartiti in hartii de 10, 50 si 100 RON asteptau fiecare prin alt buzunar. Dar, nimic...nimeni nu lua nimic de la mine. Bani nu, ciocolata nu, mai mult o doamna asistenta care a aflat ca plec la cumparaturi a rugat-o pe sotie sa-i cumpar de la un non-stop tigari pe care desii am incercat eu sa nu iau bani nu am reusit sa o opresc. O fi fost de vina recentele scandaluri cu maternitatea din Giulesti, o fi fost de vina faptul ca eram bugetar de al lor oropsit de soarta, o fi de vina charm-ul meu personel...habar nu am...cert e ca spaga nu a functionat. Peste tot aceleasi persoane calde, saritoare si care refuzau agresiv orice atentie dar isi faceau treaba impecabil, cel putin din punctul meu de vedere. Habar nu am daca am fost o exceptie sau nu, insa cel putin din punctul meu de vedere, oamenii astia m-au facut sa simt ca sotia mea si copilul din ea sunt pe maini bune.

Si ca sa nu uit, probabil cel mai important gand care mi-a trecut prin minte de fiecare data cand auzeam cate un oftat sau geamat din sala de nasteri, am simtit ca sunt neputincios, am simtit ca sunt incapabil sa fac ceva, sa schimb ceva. M-am simtit groaznic de neputincios, groaznic! Norocul meu ca a trebuit sa fug dupa medicamente si injectii, ca am putut la final sa o ajut in salon sa se schimbe, sa manance ceva, sa o tin de mana. Cat am putut...

Ar fi multe de scris. Ciudat cate ganduri pot sa treaca prin mintea unui om intr-o noapte intreaga de asteptare chinuitoare. Ciudat cum stai in astfel de momente si ajungi sa cugeti la multe intelesuri ale vietii. Sau, sa dormi....cum fac unii. Ciudat cum intelegem noi romanii sa ne injuram mamele care s-au chinuit atat ca sa ne nasca, sau cum intelegem noi romanii sa respectam femeia. Si multe...multe alte lucruri, insa din pacate timpul a cam expirat, trebuie sa fug cu papica la sotioara mea draga si mama fiului meu. Insa, cum totul trebuie sa aiba un final, si acest articol are unul: Nu ca as fi injurat eu des de mama, dar voi incerca ca niciodata de acum inainte in viata mea sa o mai fac. Niciodata!