Ecce homo!

Mi-a luat o secunda sa ma gandesc la titlul postului de azi. Foarte rapid, avand in vedere ca uneori titlul ma chinuie de la inceputul scrierii articolului si pana la sfarsitul lui cand reusesc sa aleg un titlu "potrivit".

Insa azi a fost extrem de usor, nici nu mi s-a infiripat bine ideea despre ce o sa scriu ca titlul mi se desfasura prin fata ochilor mai ceva ca scrollerul pe care il vezi uneori pe prompterul celor ce prezinta stirile la tembelizor. Atat de usor, incat am si subliniat asta in randurile de mai sus :P

Dar, destul cu palavrageala, sa inceapa lamentarea! :D

Adica, sa revin la subiectul acestui post, adica un articol citit pe realitatea.net. Scurt si la obiect...

a bagat-o pe fata cu capul in vasul de toaleta, tragand apa, a lovit-o cu capul de diferite obiecte, a scufundat-o in cada, tinandu-i capul sub apa, a lovit-o pe tot corpul cu o bata de lemn, a expus-o noaptea la temperaturi scazute, tinand-o dezbracata afara, a oparit-o, a taiat-o la buzele superioare si inferioare si la bratul stang, leziuni pe care le-a tratat intr-un mod superficial, provocand infectarea acestora

l-a bagat pe baiat cu capul in vasul de toaleta, tragand apa, l-a lovit cu capul de diferite obiecte, l-a scufundat in cada, tinandu-i capul sub apa, si l-a expus noaptea la temperaturi scazute, tinandu-l dezbracat afara, cu intentia indirecta de a-i suprima viata

.

Protagonista, o asitenta maternala din sectorul agricol Ilfov, pe nume Fanica Gradinaru. Predestinat ar spune unii, bestia este dintr-un "sector agricol", insa, sarmanele animale nu au nici o vina incat sa le dam numele ca si apelative unei asemenea creaturi. Nu ma intereseaza motivatiile, ca e nebuna, ca e idioata...eu as executa-o pe loc! Cum naiba poti sa tolerezi o asemenea fiinta pe pamantul asta! Cum naiba poti sa o numesti asistenta maternala pe o asemenea fiinta?

Si, ca tot veni vorba...mintea mea ma duce cu gandul la o alta chestie mult mai adanca care acum izbugneste. Cum poti Doamne in bunatatea Ta nemarginita sa permiti un asemenea comportament? Cum mai poate sa vina cineva si sa-mi sustina sus si tare ca D-zeu e bun si el stie si controleaza totul, inclusiv asemenea tratamente? Cum poate sa fie milostiv si atotputernic si sa aiba loc asemenea cazuri?

Da, cartesc acum impotriva Ta Doamne...dar cum poti sa tolerezi asemenea comportamente? In bunatatea ta...cum e posibil ca mii de copii sa moara de foame si de lipsuri in intreaga lume? Cum poti sa admiti ca atatia copii sa sufere in timp ce adulti burtosi fac catedrale cu nemiluita care mai de care mai pompoase si mai mari...in numele Tau?

Si imi continui acest dialog imaginar cu Tine...Cum sa mai creada un om in bunatatea Ta infinita cand vede realitatea din jurul sau? Cand vede ce e in stare sa faca omul facut dupa chipul si asemanarea Ta? Sau e oare omul o jucarie scapata de sub control Doamne?

Mi se pare absolut normal ca omul sa chestioneze anumite credinte si idei religioase. Publicului imaginar format din indivizi care nu sunt de acord cu mine, va rog frumos sa plecati si imi cer scuze pentru ca ati pierdut timpul citind aceste randuri. Celor care insa sunt intr-adevar niste cautatori ai adevarului, care vor sa cunoasca si sa inteleaga rostul lucrurilor pe lume, le pun o intrebare retorica: Cum se poate oare impaca ideea de omnipotenta si omniprezenta a lui D-zeu cu asemenea fapte? Pentru ca, El e in toate, El stie totul si El controleaza totul!

Oricum...iata Omul! Iata de ce e in stare omul sa faca unor fiinte neajutorate pe care ii numeste urmasi! Iata Omul Doamne!

Eu - Noi - Ei

Acum o saptamana inca ma plimbam printr-o Mamaia pustie si-mi reveneam dupa experienta de nas avuta in Tulcea la nunta unui "finut" prieten.

Fusesem avertizat dinainte ca pe acolo sunt altfel de obiceiuri si ca nasul trebuie sa tina un speach, si sa ma pregatesc. Insa lenea e mare cucoana, si increzator in "limbutia" acuta de care am dat dovada de atatea ori, n-am scris nimic pe o foaie, doar mi-am fixat in cap o schema simpla pe care sa o tina minte oricine, inclusiv antimemorex-ul de mine. Mai precis, fusesem rugat sa spun doua vorbe, iar eu am spus trei...cele care dau titlul acestei postari...Eu - Noi - Ei.

Firul discutiei fiind fixat, restul trebuia sa fie simplu, si m-am lasat in voia sortii intr-un discurs liber. Rezultatul a fost unul bun, chiar foarte bun daca e sa ma iau dupa reactia salii si a mirelui ;) Mi-au ramas in cap atat cele trei cuvinte cat si reactia entuziasta a salii...asa ca am stat si am rumegat eu mai bine ceea ce am spus atunci si am hotarat sa scriu si un post pe aceeasi tema. Expunerea mea e in primul rand pentru mine insumi, ideile trebuie scrise pentru a se fixa mai usor si pentru a putea rumega si mai bine la ele. De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca asta reprezinta de fapt un mod de a parametriza viata. E adevarat ca e o schema simplificata rau de tot, chiar banala ar spune unii, insa, daca stam si ne gandim putin este foarte clara si usor de explicat.

Viata reprezinta o succesiune de trei trepte ale dezvoltarii noastre personale. Iar cele trei trepte sunt reprezentate in schema mea simplista de niste amarate de pronume personale pe care le folosim frecvent in viata noastra de zi cu zi fara sa fim constienti de semnificatiile lor adiacente...Eu - Noi - Ei.

Copilaria ne-o petrecem clar sub semnul lui Eu. Sper ca nu are nimeni nimic de comentat(nu ca ar conta :P) dar asta e un adevar universal valabil in tot regnul animal, din care fie ca ne place, fie ca nu, apartinem. Orice nou-nascut este egoist, orice copil este egoist, orice tanar este egoist atata timp cat este singur. Si e normal sa fie asa...puiul trebuie sa primeasca tot ce e mai bun si sa foloseasca la maxim ceea ce primeste pentru a fi cat mai "reusit" si "pregatit" pentru ceea ce ii pregateste viata. El primeste totul de-a gata si trebuie sa asimileze cat mai mult si cat mai bine pentru a fi cat mai pregatit. Si, cat timp e singur...traieste sub semnul egoistului Eu.

Casatoria reprezinta o trecere. Practic ea marcheaza trecerea de la eu la un mult mai cald noi. Renuntam la sintagme de genul "casa mea", "familia mea", "masina mea", "problemele mele" si folosim expresii noi "casa noastra", "familia noastra", "bunusrile noastre", "problemele noastre", "evenimentele din viata noastra"...etc. Ne indepartam de egoism, renuntam la el chiar daca uneori mai avem scapari, incepem sa ne gandim tot mai mult la noi. Verighetele reprezinta un simbol al acestei legaturi, care sa ne aminteasca daca mai este cazul ca nu mai traim sub semnul lui eu, ca nu mai suntem singuri sa ne luptam cu viata, si ca avem un partener care sa ne fie alaturi la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti.


Casnicia in sine nu reprezinta insa decat o stare de tranzit, care face legatura intre eu si ei. Iar nasterea primului copil marcheaza trecerea la o noua etapa in viata noastra, aceea traita sub semnul lui ei. De aici incepem sa dam dovada maturitatii noastre, de aici incepem sa ne valorificam potentialul si sa demonstram ca investitia facuta de parintii nostri in noi nu a fost inutila. Ea marcheaza trecerea la altruism, la sacrificiu pentru ei, urmasii nostri. Asemeni tuturor celorlalte generatii de parinti anterioare noua, vom incerca sa facem tot ce e posibil pentru ca ei sa o duca cat mai bine, sa aiba cele mai bune conditii de viata si pentru a deveni la randul lor cat mai buni pentru a avea grija de alti ei, nepotii nostri, s.a.m.d.

Lantul vietii este ciudat...iar cei care isi pun macar odata astfel de intrebari probabil imi vor da dreptate. Viata e frumoasa, si cu cat inaintam mai mult in viata cu atat ne dam seama mai mult de aspectele ei. Viata e complexa, viata e un miracol, viata e un lant continuu de transformari personale iar ce am scris eu mai sus reprezinta doar una dintre multele alte modalitati de a incerca sa privim simplist viata, prin ochii unui muritor de rand. Insa...ma bucur ca am reusit sa surprind un astfel de aspect, sunt mandru ca discursul meu a fost apreciat si asta ma motiveaza indeajuns ca sa incerc si alte abordari, sa le zicem filosofice, ale vietii.

Ah...si sa nu uit...sunt mandru ca am ajuns cu bine la a treilea stadiu al vietii...acela in care pot sa spun si eu cu mandrie ca imi traiesc viata sub semnul unui timid el la inceput, pe care insa sper sa-l transform intr-un viitor nu prea indepartat in ei;)

The meaning of life

Sunt tatic!!!

Au trecut 9 luni de cand am aflat ca voi fi tata. Au trecut 29 de ore de cand am dormit, 29 ore de umblat prin spital, la scoala la ore, acasa, inapoi la spital; ore lungi de asteptare chinuitoare intr-o sala de spital rece si pustie, singur eu si noaptea, deranjat din cand in cand de catre o asistenta fumatoare sau moasa care mai venea sa-mi spuna cum evolueaza nasterea. Ore in care am arat in lung si in lat gresia din sala de asteptare si strazile din jurul spitalului pe o raza de 200 de metrii, ore in care am fugit dupa medicamente pentru ca spitalele noastre sunt prea sarace ca sa isi permita un minim de medicamente, ore in care am umblat dupa tigari pentru o asitenta, ore in care am insistat in van cu mici atentii, ore in care ma incurajam singur ca o sa fie bine, ca totul se va termina in curand si o sa pot sa-i vad. Iar la ora 4:40, un scancet timid m-a facut sa-mi tresara inima in piept si sa stiu instinctiv, asta e piticul meu. Doar el putea fi, era singura nastere dintr-o noapte nebuna de octombrie, insa desii fiecare fibra a ratiunii mele intinse la maximum era constienta de asta nu am putut sa nu-mi musc buzele ca sa-mi opresc niste lacrimi. Micul Andrei isi facuse intrarea intr-o lume cruda asa cum ii sta bine unui nou nascut, urland in urma palmei straine pe care a primit-o peste fund. Halal intampinare pentru un bot de om asteptat cu sufletul de gura de o tanara familie...
Dupa care gandul meu a fugit la ea, sotia mea draga, cea alaturi de care am jurat ca voi ramane la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti. Si imi trecea intruna prin cap ceea ce imi spusesera moasa si asistenta pe parcursul noptii, ca de mult nu au vazut un sot care sa reziste cu atata rabdare toata noaptea in asteptarea momentului nasterii, ca trebuia sa plec acasa sa dorm dupa ce am adus-o si sa fi venit doar la nastere. Simplu de spus, imposibil de facut insa pentru mine. Nu mi-as fi iertat pentru nimic in lume sa nu fi fost alaturi de ea pe parcursul acestor momente. Asta desii, vazusem si discutasem cu destule alte doamne care isi asteptau sorocul sau care terminasera deja si toate spuneau cam acelasi lucru, mergi si dormi, nu ai ce face. Parca as fi putut sa dorm! Parca as fi putut sa inchid un ochi cand in cap aveam tot timpul imaginea chipului ei crispat de durere, o durere surda care o facea sa se incovoaie iar pe mine ma facea sa tremur de nervi ca nu pot face nimic ca sa o alin. Cum sa dorm?!?

Am avut vreme o noapte intreaga, probabil cea mai lunga noapte a vietii mele constiente, sa observ, sa vad si sa imi dau seama cat de puternice sunt femeile. De cand ma stiu eu am avut un respect adanc pentru femei, pentru ca stiam prin ce trec pentru a creste un copil, pentru ca am avut vreme o viata intreaga sa observ si sa-mi studiez mama crescandu-ma pe mine si pe sora mea. Insa, acum pot sa spun asta, ceea ce stiam nu reprezinta nimic pe langa ce am vazut si am aflat in noaptea asta. Habar nu avem noi barbatii cei care ne consideram atat de puternici si de fermi ce inseamna o nastere. Habar nu avem noi "masculii" cam prin ce chinuri trece o femeie, si sincer, nici nu vreau sa aflu mai mult decat am vazut in noaptea asta. Si nici nu am vazut mare lucru, stand acolo singur in sala de asteptare, departe de ea, fara sa o vad, doar auzind din cand in cand cate un geamat sau racnet. Suntem fortosi si bravam in fata tuturor, insa in momentul in care ne impungem cu un ac la un deget si curge sange, ne vaietam mai rau ca babele. Domnilor din toata lumea, inclinati-va in fata sotiilor voastre, pentru ca habar nu aveti voi ce inseamna aia durere. Habar nu aveti ce inseamna contractii, dilatare de col uterin, nastere propriu zisa, eliminarea placentei, si durerile de dupa nastere, cele doua ore in care trebuie sa te masezi incontinuu pe burta desi te doare ingrozitor. Noi ne imbatam de "ne rupem", doamnele noastre "se rup" cand ne nasc urmasii. Noi urlam la ele si le batem, spunem ca locul lor e la cratita, le injosim si ne purtam cu un aer superior, in timp ce ele tin toata casa, nasc si cresc copii, ne pregatesc de mancare si ne rabda toanele. Romanul stie una si buna, nu-i convine ceva, "te baga la mata" de nu te vezi, fara sa ii treaca prin minte nici macar o secunda ce inseamna nasterea, ce inseamna sa fii mama, dobitocului nu-i pasa ca undeva, candva o femeie s-a chinuit sa ii dea lui nastere, a suferit pentru ca el desteptul sa vina pe lume si sa dea dovada de o asemenea lipsa de respect la adresa femeii. Jenant obicei domnilor, jenant si idiot! As vrea ca de acum inainte orice barbat care mai "baga" pe cineva sa sufere si el 10% din chinurile nasterii, ar fi suficient pentru bruta sa invete sa respecte femeia.

Si m-am mai gandit la multe pe parcursul noptii. Am avut vreme, si conditii, trebuie sa recunosc. M-am gandit si la cat de prost finantat si pus la punct e sistemul medical din romania. O stiam deja, dar astanoapte am avut ocazia sa o traiesc pe propria piele. Am vazut ca trebuie sa te duci pregatit, cu bagaj care sa contina neaparat vata, tampoane, pampers, hartie igienica, trusa de injectie epidurala. Ma gandeam la un moment dat, dar oare ata de cusut nu trebuia sa iau? Cand a venit si remarca amara a unui medic cu care discutam: "Ata mi-o cumpar eu de multa vreme, ca nu mai stau dupa astia..." Vai de capul nostru romani!

Si m-am mai gandit si la spaga cea atat de vehiculata prin spitale. Mersesem pregatit, cutiile de ciocolata erau la post, banii impartiti in hartii de 10, 50 si 100 RON asteptau fiecare prin alt buzunar. Dar, nimic...nimeni nu lua nimic de la mine. Bani nu, ciocolata nu, mai mult o doamna asistenta care a aflat ca plec la cumparaturi a rugat-o pe sotie sa-i cumpar de la un non-stop tigari pe care desii am incercat eu sa nu iau bani nu am reusit sa o opresc. O fi fost de vina recentele scandaluri cu maternitatea din Giulesti, o fi fost de vina faptul ca eram bugetar de al lor oropsit de soarta, o fi de vina charm-ul meu personel...habar nu am...cert e ca spaga nu a functionat. Peste tot aceleasi persoane calde, saritoare si care refuzau agresiv orice atentie dar isi faceau treaba impecabil, cel putin din punctul meu de vedere. Habar nu am daca am fost o exceptie sau nu, insa cel putin din punctul meu de vedere, oamenii astia m-au facut sa simt ca sotia mea si copilul din ea sunt pe maini bune.

Si ca sa nu uit, probabil cel mai important gand care mi-a trecut prin minte de fiecare data cand auzeam cate un oftat sau geamat din sala de nasteri, am simtit ca sunt neputincios, am simtit ca sunt incapabil sa fac ceva, sa schimb ceva. M-am simtit groaznic de neputincios, groaznic! Norocul meu ca a trebuit sa fug dupa medicamente si injectii, ca am putut la final sa o ajut in salon sa se schimbe, sa manance ceva, sa o tin de mana. Cat am putut...

Ar fi multe de scris. Ciudat cate ganduri pot sa treaca prin mintea unui om intr-o noapte intreaga de asteptare chinuitoare. Ciudat cum stai in astfel de momente si ajungi sa cugeti la multe intelesuri ale vietii. Sau, sa dormi....cum fac unii. Ciudat cum intelegem noi romanii sa ne injuram mamele care s-au chinuit atat ca sa ne nasca, sau cum intelegem noi romanii sa respectam femeia. Si multe...multe alte lucruri, insa din pacate timpul a cam expirat, trebuie sa fug cu papica la sotioara mea draga si mama fiului meu. Insa, cum totul trebuie sa aiba un final, si acest articol are unul: Nu ca as fi injurat eu des de mama, dar voi incerca ca niciodata de acum inainte in viata mea sa o mai fac. Niciodata!