Ce a mai ramas din oameni?

Hmmm...oare ce ma face la ora asta tarzie din noapte sa stau si sa depitez ganduri care vin de-a valma, valma...in loc sa dorm, ca un om normal?

Tocmai ce am terminat de vizionat un film "de actiune" pe un canal "aiurea". Un film la care te uiti ca sa-ti treaca vremea. Nu o capodopera, nu ceva care vezi la marile gale, ci ceva obscur, de care a doua zi nu iti amintesti, iar peste doua-trei zile habar nu ai ca l-ai vizionat...pana poate intamplator, il revezi. Cu alte cuvinte, cum imi place sa spun eu, o porcarie stupida care te relaxeaza si atat.

Insa, uite ca filmu respectiv m-a facut sa ma gandesc la ceva. Ideea era simpla, un "galbejit" se intoarce in orasul sau ( evident, din America - "land of choice" ) si extermina o banda de fanatici religiosi, extremisti, neo-nazisti. Nimic nou sub soare, repet, este doar un film menit sa faca mai usoara tranzitia spre somn pentru amatorii genului. Dar, la mine in capatana rotitele se invart, si dupa ce am trecut nitel pe la pittstop( adicatelea pe romaneste - "buda" :P ) ete ca ma apuca nevoia sa scriu! Si culmea...ma apuca dupa ora 12 noaptea, cand vorba vine, oamenii "normali" dorm!

Ca nu's acolo in categoria oamenilor "normali" cu mandrie o recunosc...si aspir chiar la statutul asta. Pentru ca trebuie sa ies in evidents, cum de ce? :D Dar, sa lasam asta, si sa revenim la ...povestile noastre. Adica, la ce idei am ajuns eu sa innod in mintea mea sucita, la ora asta tarzie. Am de spus o chestie...pentru inceput: remember Vali Sterian!

Doamne, vino Doamne,
Sa vezi ce-a mai ramas din oameni
Doamne, vino Domane,
Sa vezi ce-a mai ramas din oameni

De ce nu incetati acest cumplit razboi
De ce va ganditi numai la voi
Si nici nu va pasa de mama care-si plange
Copilul sau ucis ce zace-n balti de sange
Si nici nu va pasa de cei ce nu mai sint
De cei ce va acuza de-acolo din mormant

Adica, pe romaneste, sa priceapa tot poporul, stau si eu ca "vita in fata la poarta noua" si ma intreb "a mai ramas ceva din oameni Doamne?"

Calcam totul in picioare, rupem si distrugem tot ce e in calea noastra, uitam de familie, parinti, relatii sociale, prieteni, bune maniere, si tot ceea ce ne deosebeste de animale...si ne indobitocim. Devenim ridicoli prin aspiratiile noatre, prin ceea ce ne dorim dela viata, prin ceea ce ne asteptam sa indeplinim in viata. Nu avem un scop precis, nu ne definim pe noi ca oameni, ca indivizi cu "caracter", pur si simplu traim, facem ceea ce e in "trend" cu moda....copiem ieftin orice ni se pare "cool"! Ce a mai ramas din noi oamenii? Posibil sa nu pese nimanui, dar pe mine momentan acum...ma roade! Si ma roade a dreaq!!! Nu vreau sa fac pe razvratitul...pur si simplu imi caut un loc in evolutie. Si, nu stiu de ce, dar filmul asta obscur pe care deja incep sa-l uit, a declansat un fitil. Apropos, sa fie clar pentru tot poporu dtv-ist, nu il uit pentru ca a fost obscur, il uit pentru ca am decis, candva demult, ca e mai important sa-mi folosesc memoria doar pentru lucrurile cu adevarat utile. Si, "believe'me or not" lucruri utile nu inseamna asa cum multi cred, ca is tolba de formule de matematica! Pentru a n'sprezecea oara...am o memorie jenibila! Insa, conexiunile...cel mai simplu ar fi sa recunosc...ma definesc. Habar nu am de filmu asta, dar, el a miscat ceva acolo, in interiorul meu, si asta o sa ramana in "istorie" ;)Ne place sau nu, asta e adevarul, noi ne aflam pe o panta descendenta! Candva, am fost buni, am fost iertatori, generosi, sinceri! Candva eram sus, iar acum, trebuie sa vedem ce a mai ramas din noi, cei de odinioara! Si poate ca, fiecaruia nu i-ar strica sa se gandeasca din cand in cand la versurile lui Vali Sterian...."Doamne, vino Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni!"

Ne uitam la porcarii TV, promovam nonvalori gen Dragusane, Crudute, Botezati, printisori, phenomene, beizadele si odoare nepretuite, asistam la spectacolul cotidian al unei asa-zise clase politice care ne reprezinta cu succez la capitlul minciuna-inselatorie-coruptie, ne uitam la telenovele si ascultam manele, si...nu ne batem noi capul cu ce a mai ramas din noi...ca nu mai e nimic! Suntem zero...traim doar in trecut, avem niste mici zvagniri...si cam atat!
Si atunci, sa nu zici oare, vorba lui Vali Sterian..."Ce a mai ramas din oameni, doamne???"

Lupta vietii

Copiii nu-nteleg ce vor:
A plange-i cumintia lor.

Dar lucrul cel mai las in lume
E un barbat tanguietor.

Nimic nu-i mai de ris ca plansul
In ochii unui luptator.

O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Esti un nemernic
Cand n-ai un tel hotarator.

Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,
Te lupti pe seama tuturor.

E tragedie-naltatoare
Cand, biruiti, ostenii mor.

Dar sunt eroi de epopee
Cand bratul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plange
Si-i un neom, ca-i dezertor.

Oricare-ar fi sfarsitul luptei,
Sa stai luptand, caci esti dator.

Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.

De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor.

Colaj:

• O zi din viata baiatului cu inima in borseta
• E bolnava dintodeauna. Parintii o tin legata in grajd si beau din banii de pensie
• Romanii, mai saraci decat locuitorii din Botswana sau Trinidad Tobago

Trei titluri diferite, din trei ziare diferite, toate trei mi-au atras atentia in egala masura si m-au dus cu gandul la poezia lui Cosbuc cu care am inceput acest post. Pentru ca toate conduc spre aceeasi idee, a luptei omului pe acest pamant pentru supravieturie, pentru viata. Dar, sa le luam pe rand.

In primul, facem cunostinta cu Dumitru Iorga, un baiat de 20 de ani din Galati care traieste permanent cu o inima artificiala legata de el intr-o geanta. Un baiat pentru care un imbracatul, un dus banal, somnul reprezinta provocari, un baiat care datorita problemelor sale a ajuns sa fie izolat si evitat de cei de varsta lui, un baiat care se teme sa mearga prin locuri aglomerate de frica ca nu cumva vre-un hot sa-i fure geanta cu pretioasa sa incarcatura care il tine in viata. In acelasi timp, el este insa un baiat care nu se da batut si viseaza la un transplant de inima, la o prietena, la facultate,...la o viata normala. Un luptator, si sper sincer un invingator.

In al doilea, vedem reversul medaliei. O fata de 23-24 de ani dintr-un sat din judetul Vaslui care traieste legata vara in curte de un copac iar iarna priponita in grajd. Nascuta cu paralizie cerebrala, nu vorbeste si nu poate sa se hraneasca singura, nu distinge culorile si este tratata de catre "mama" sa alchoolica mai rau ca un animal. Importanti sunt banii pe care ii primeste de pe urma fetei, alocatia de 300 RON si ajutorul de asistent social de 350 RON, suficienti ca asa zisa ei mama sa-si cumpere bautura pentru "a uita de necazuri". Primarul era constient de situatie dar a inchis ochii, cei de la asistenta sociala stiau, dar nu au facut nimic, samd... Pentru mine acest caz are o rezonanta emotionala suplimentara, dat fiind ca am crescut intr-o familie cu o situatie asemanatoare insa cu final complet diferit. Parintii mei au renuntat la tot pentru a avea grija de sora mea si pentru a o face sa aiba o viata cat mai fericita, astfel ca a ajuns la 34 de ani cand nimeni nu ii dadea sanse sa treaca de adolescenta. Si aceasta fata e un luptator, inconstienta dar o luptatoare care se incapataneaza sa ramana in viata in ciuda acestui tratament inuman de care are parte din partea celei care ar trebuii sa-i fie mama. Nu conteaza cine suntem, cum suntem, viata are felul ei propriu de a se manifesta si de a-si cere drepturile.

Legat de al treilea articol, nu prea am mare lucru sa comentez, titlul este sugestiv, iar detaliile se pot citi in el. Insa, totul se leaga in mintea mea si de aceea am ales sa-l includ in colaj. Trecand peste cifre, el prezinta crudul adevar, suntem un popor sarac.
Lasati la o parte masinile de fite, cluburile exotice unde se consuma "bunatati" si se sparg intr-o seara sume de bani care reprezinta venitul unei familii medii pe o luna. Astea sunt pana la urma cazuri singulare in marile orase, care nu fac decat sa contureze si mai bine reversul medaliei. Daca media pe tara este atat de mica dupa cum spune articolul, iar o mica parte din populatie se lafaie in acest lux, ganditi-va care e starea celeilalte parti din populatie, a majoritatii. Ganditi-va la cei multi de la periferia marilor orase care scormonesc prin gunoaie, ganditi-va la cei multi de la sate care practica aceeasi agricultura medievala pe care au facut-o si stramosii lor, la cei batrani care traiesc de pe o zi pe alta, la cei asemeni parintilor acelei fete din judetul Vaslui.

Baiatul din Galati a fost un norocos pentru ca familia lui si-a permis sa-l sustina financiar in acele complicate interventii medicale in Germania, insa marea majoritate a celorlalti copii nu au acest noroc. Adevarul e ca am folosit acest cuvant "noroc" in mod impropriu, pentru ca nu e un noroc, e normal! Intr-o tara normala, membru al uniunii europene, toti oamenii ar trebuii sa poata beneficia de anumite servicii medicale vitale pentru ei. Este anormal ca in secolul 21 o fata grav bolnava, fara nici o alta vina decat ca s-a nascut, sa traiasca legata de un copac sau priponita in grajd cu animalele. Este anormal ca un copil sa fie abandonat pe camp la 10 luni de catre mama lui pentru ca nu isi permite sa-l creasca. Este anormal sa vedem la stiri cum copii sunt vanduti ca niste obiecte unor straini care au bani, ca cei bolnavi si infirmi sa fie ascunsi si tratati ca animalele.

Intr-o tara adevarata, condusa de niste oameni adevarati care se gandesc la cei pe care ii conduc, cazurile "speciale" se bucura de atentie "speciala". Si, asa cum a spus actrita Manuela Harabor, mama unui astfel de copil:

"E de datoria fiecaruia dintre noi, daca ne numim oameni, sa crestem bucatica asta din noi, sa-l iubim indiferent cum se naste. Un copil nu e rebut!"

E Vinerea Mare!

Intr-o zi sfanta, probabil cea mai sfanta dintre toate zilele din an, imi voi indrepta atentia spre doua articole ce mi-au atras privirea spre ele, articole ce le-am intalnit pe siteul ziarului gandul.

Articole care intr-o zi atat de importanta ca cea de azi, ma fac sa ma gandesc la toti acei multi oameni si copii care se zbat si sufera in liniste, singura lor vina fiind aceea ca s-au nascut sub semnul fatidicului si traiesc intr-o tara blestemata sa ii ignore sau si mai rau, sa se prefaca ca nu exista. Ma refer aici la persoanele cu disabilitati, la persoanele cu handicap, la persoanele pe care statul roman le ignora sau se face ca nu stie nimic despre ele, la acele multe persoane despre a caror existenta dragii nostri politicieni si primari sunt constienti doar in preajma alegerilor. Dar, sa revin la cele doua articole.

Primul..."La fiecare şapte ore şi jumătate, în România se naşte un copil cu autism".

Înainte de 18 ani, orice român diagnosticat cu autism primeşte o etichetă: "tulburare psihică". La majorat i se schimbă ştampila, fiind încadrat la "Afecţiuni psihice", categoria "psihoze". În statisticile oficiale însă, autiştii nu există. Doar în scriptele asociaţiilor de profil, unde sunt înscrise 30.000 de persoane.

O afecţiune cu cauze necunoscute, mai des întâlnită însă decât cancerul, diabetul, SIDA ori Sindromul Down.

Vine în orice tip de familie şi este de 4 ori mai întâlnită la băieţi decât la fete. Afecţiunea apare fie la naştere, fie la vârsta de 2 - 3 ani a copilului, dar poate fi diagnosticată în unele cazuri chiar la 18 luni sau mai devreme. Copiii diagnosticaţi cu TSA manifestă deficienţe de socializare, de comunicare verbală sau nonverbală şi comportamente repetitive şi stereotipe.

Al doilea..."El face lucrurile altfel decât noi, normalii".

S-ar putea apropia de tine dacă i se pare lui că ai un fir de păr pe umăr şi vrea să ţi-l ia. Sau să te sperii când vrea să închidă portiera, pentru că n-ai închis bine uşa maşinii. Ori să adune orice hârtie pe care o vede pe jos, pe trotuar.

Aşa e el. Face lucrurile altfel, lucruri pe care noi ceilalţi, normalii, am încetat de mult să le vedem. Are o problemă cu ordinea lucrurilor, cu reguli şi gesturi simple pe care noi le-am uitat.

Aşa e el. Un autist, iar ca el sunt alţi 30.000 de români. Pe care nimeni nu-i ia în seamă, în cifre şi-n statistici.

Autoarea ambelor articole este Diana Marcu. Nu stiu ce va urma, insa eu sper ca voi mai asista la astfel de articole. Si sper ca si alti ziaristi isi vor indrepta atentia spre adevarata gazetarie. Pentru ca, sincer, m-am saturat de politica, minciuna, scandal, moda si toate celelalte porcarii care apar in presa romana contemporana. Si, as vrea, ca macar odata la cateva zile sa pot citi cate un astfel de articol in care se prezinta romanii, asa cum sunt ei, cu problemele lor date de saracie, mentalitati invechite, boli, etc...

Sa nu ne mai scundem dupa deget, sa nu ne mai fie rusine de ceea ce suntem. Sa nu ne prefacem ca nu stim de existenta acestor probleme. Sa nu ne mai mintim pe noi insine, si sa acceptam viata asa cum este. Sa trecem peste mentalitatile comuniste in care ne ascundeam cazurile de HIV, lepra, TBC si handicapurile si prezentam lumii intregi cifre mincinoase. Sa incercam sa ii intelegem si sa ii ajutam pe cei care au nevoie.

Si repet, sa "incercam sa intelegem"! Pentru ca noi cei norocosi, cei "normali", nu vom putea sa stim niciodata cum e de fapt sa te nasti, sa traiesti o viata in acel mod "anormal". Cine nu a trait, nu poate sa stie, poate doar sa isi imagineze. Si probabil, ca ceea ce isi imagineaza este o infima parte din ceea ce se petrece in realitate. Sa incercam sa ii intelegem pe acesti oameni pentru care fiecare zi este o zi a patimilor. Si sa ii iubim asa cum sunt, pentru ca ei sigur ne iubesc! In felul lor neinteles de noi, dar ne iubesc!