Cum ne trecem şi ne petrecem viaţa? O bună întrebare pentru mahmureala obştească de după sărbători. Eşti obosit, nu prea sprinţar la minte, dezabuzat. Te vizitează, palid, gîndul deşertăciunii (şi balastul indigestiei), cu tot alaiul lor de platitudini solemne. Ce sens au lucrurile? Cum trăim? La ce bun? Ca să mă simt cît de cît activ şi inteligent, încropesc, în grabă („în grabă“ e mult spus) un inventar: cîte tipuri de trecere prin viaţă există?
Tipul A: Subzistenţa. N-ai timp să reflectezi la rostul vieţii. Te străduieşti să obţii, mai mult sau mai puţin decent, substanţa ei zilnică, materia ei vitală. Eşti ocupat şi obosit. Abia dacă poţi savura mici episoade de refacere, în week-end sau în concediu. În rest, n-ai nici o poftă de metafizică. Speri doar să nu te lovească vreo nenorocire.
Tipul B: Consumul. Viaţa ţi-e dată ca să te simţi bine, să te bucuri, să te distrezi. Pentru asta îţi trebuie, în mod normal, mijloace, drept care e inevitabil să te ocupi niţeluş şi de cîştig. Lucrezi atît cît să-ţi asiguri răgazurile. Te defineşti prin gaşcă, escapadă, mici driblinguri erotice, chef. Vrei „trăiri“. Multe şi nu prea problematice. Dacă ai noroc, nici nu-ţi dai seama cînd ţi-a trecut vremea. Dacă n-ai, te încurci, de timpuriu, în propriile tale plăceri. Tipul B are şi subtipuri: consumului frivol i se adaugă, de pildă, uneori, preocuparea pentru imaginea de sine: te amuzi cu oarecare filozofie, eşti un artist, un original, un aventurier. Nu te laşi contaminat de meschinăriile vieţii burgheze. Arzi, eroic, lumînarea la ambele capete. Alteori, consumul e întrerupt, ciclic, de alunecări depresive, de spectrul vidului. De care încerci să scapi refugiindu-te din nou în consum.
Tipul C: Aşteptarea de sine. Ai vrea, încă din adolescenţă, să fii altfel. Simţi că eşti altfel. Aştepţi de la tine isprăvi de anvergură, dar nu ştii exact de ce natură ar putea fi acele isprăvi, nu le poţi da un chip definit. Să scrii? Ce? Să ajungi celebru printr-o performanţă specială? Care? Să faci o carieră exemplară? În ce domeniu? Viaţa se scurge în plasa unei permanente interogativităţi cu privire la perspective. Ai scurte accese de angajare, urmate de deziluzii care te demobilizează. Între timp, trăieşti din expediente, mereu convins că e vorba de ceva pasager, care nu te reprezintă. Îţi menajezi, tenace, orele libere (ca să poţi reflecta în linişte la ce-ar fi de făcut), cultivi plezirismul blînd al cîtorva tabieturi private şi te epuizezi în lungi conversaţii cu prieteni (care au o foarte bună părere despre calităţile şi potenţialul tău).
Tipul D: Pragmatismul. Ai, de la bun început, o imagine clară despre ce vrei să realizezi (confundînd, cum spunea Petre Ţuţea, idealurile cu unele scopuri onorabile): vei munci, vei cîştiga, vei avea bunăstarea ta, casa ta, maşina ta, familia ta, respectabilitatea ta. Spre sfîrşit, vei numi toate întîmplările prin care ai trecut pe drumul spre succes „experienţă de viaţă“. Vei da sfaturi celorlalţi (mai ales tinerilor) şi vei patrona, plicticos, dar senin, mari festivităţi familiale sau instituţionale. Te vei socoti un „model“, un ins care şi-a făcut datoria.
Tipul E: Căutarea de sine şi construcţia interioară. Ca şi cei aparţinînd tipului C, eşti preocupat de propria identitate, dar, spre deosebire de ei, nu reuşita publică te interesează. Vrei să obţii desăvîrşirea lăuntrică, armonia şi împlinirea alcătuirii tale de adîncime. Încerci să găseşti şi să experimentezi felurite versiuni de disciplină spirituală, frecventezi sfera religiosului, cauţi, halucinat, calea. E un parcurs nobil, dar primejdios, la capătul căruia, dacă nu ai şansa unei opţiuni limpezi, întemeiate pe discernămînt şi echilibru sufletesc, poţi eşua în sminteală, iluzie de sine şi fanatism.
Tipul F: Cercetarea şi reflexivitatea. Trăieşti cu dorinţa de a ieşi din viaţă mai ştiutor, mai lămurit decît ai intrat. „Nu vreau să mor prost!“ – spunea Alexandru Dragomir. „Vreau să înţeleg angrenajul în care am fost aruncat.“ Tot restul e subsidiar: munceşti, iubeşti, te bucuri, suferi, dar fundalul fiecărui fragment de viaţă e mereu acelaşi: cum se explică lucrurile, care (şi ce) este adevărul? Din păcate, răspunsul nu e niciodată garantat, iar primejdia unei vieţi de tip secund, anexate ideii şi implicînd neglijarea patosului ei nemijlocit e redutabilă. Din ambiţia unei bogăţii cognitive fără măsură, poţi ieşi sărăcit şi strîmb.
Tipul G: Dedicaţia. Trăieşti ca să te dăruieşti unei instanţe din afara ta, te regăseşti în faptul de a te abandona, de a ieşi din sine, de dragul unei idei, al unui proiect grandios, al unui om. Te realizezi slujind. O familie, o întreprindere, o utopie. Sau opera proprie, ipostaziată în monument exterior, care îţi va supravieţui. Pendulezi între eroism (civic) şi activism bezmetic. Între zel constructiv şi agitaţie dizolvantă. Mereu în serviciul celuilalt, rişti, adesea, să-ţi pierzi chipul.
Dacă stau să mă gîndesc bine, mai sînt încă sute de tipuri şi de combinaţii de tipuri. În fond, tot atîtea cîţi oameni există pe lume. Şi deşi mă recunosc în cîte o parte din toate cele de mai sus, despre mine n-am zis încă nimic. La mulţi ani!
Tipul A: Subzistenţa. N-ai timp să reflectezi la rostul vieţii. Te străduieşti să obţii, mai mult sau mai puţin decent, substanţa ei zilnică, materia ei vitală. Eşti ocupat şi obosit. Abia dacă poţi savura mici episoade de refacere, în week-end sau în concediu. În rest, n-ai nici o poftă de metafizică. Speri doar să nu te lovească vreo nenorocire.
Tipul B: Consumul. Viaţa ţi-e dată ca să te simţi bine, să te bucuri, să te distrezi. Pentru asta îţi trebuie, în mod normal, mijloace, drept care e inevitabil să te ocupi niţeluş şi de cîştig. Lucrezi atît cît să-ţi asiguri răgazurile. Te defineşti prin gaşcă, escapadă, mici driblinguri erotice, chef. Vrei „trăiri“. Multe şi nu prea problematice. Dacă ai noroc, nici nu-ţi dai seama cînd ţi-a trecut vremea. Dacă n-ai, te încurci, de timpuriu, în propriile tale plăceri. Tipul B are şi subtipuri: consumului frivol i se adaugă, de pildă, uneori, preocuparea pentru imaginea de sine: te amuzi cu oarecare filozofie, eşti un artist, un original, un aventurier. Nu te laşi contaminat de meschinăriile vieţii burgheze. Arzi, eroic, lumînarea la ambele capete. Alteori, consumul e întrerupt, ciclic, de alunecări depresive, de spectrul vidului. De care încerci să scapi refugiindu-te din nou în consum.
Tipul C: Aşteptarea de sine. Ai vrea, încă din adolescenţă, să fii altfel. Simţi că eşti altfel. Aştepţi de la tine isprăvi de anvergură, dar nu ştii exact de ce natură ar putea fi acele isprăvi, nu le poţi da un chip definit. Să scrii? Ce? Să ajungi celebru printr-o performanţă specială? Care? Să faci o carieră exemplară? În ce domeniu? Viaţa se scurge în plasa unei permanente interogativităţi cu privire la perspective. Ai scurte accese de angajare, urmate de deziluzii care te demobilizează. Între timp, trăieşti din expediente, mereu convins că e vorba de ceva pasager, care nu te reprezintă. Îţi menajezi, tenace, orele libere (ca să poţi reflecta în linişte la ce-ar fi de făcut), cultivi plezirismul blînd al cîtorva tabieturi private şi te epuizezi în lungi conversaţii cu prieteni (care au o foarte bună părere despre calităţile şi potenţialul tău).
Tipul D: Pragmatismul. Ai, de la bun început, o imagine clară despre ce vrei să realizezi (confundînd, cum spunea Petre Ţuţea, idealurile cu unele scopuri onorabile): vei munci, vei cîştiga, vei avea bunăstarea ta, casa ta, maşina ta, familia ta, respectabilitatea ta. Spre sfîrşit, vei numi toate întîmplările prin care ai trecut pe drumul spre succes „experienţă de viaţă“. Vei da sfaturi celorlalţi (mai ales tinerilor) şi vei patrona, plicticos, dar senin, mari festivităţi familiale sau instituţionale. Te vei socoti un „model“, un ins care şi-a făcut datoria.
Tipul E: Căutarea de sine şi construcţia interioară. Ca şi cei aparţinînd tipului C, eşti preocupat de propria identitate, dar, spre deosebire de ei, nu reuşita publică te interesează. Vrei să obţii desăvîrşirea lăuntrică, armonia şi împlinirea alcătuirii tale de adîncime. Încerci să găseşti şi să experimentezi felurite versiuni de disciplină spirituală, frecventezi sfera religiosului, cauţi, halucinat, calea. E un parcurs nobil, dar primejdios, la capătul căruia, dacă nu ai şansa unei opţiuni limpezi, întemeiate pe discernămînt şi echilibru sufletesc, poţi eşua în sminteală, iluzie de sine şi fanatism.
Tipul F: Cercetarea şi reflexivitatea. Trăieşti cu dorinţa de a ieşi din viaţă mai ştiutor, mai lămurit decît ai intrat. „Nu vreau să mor prost!“ – spunea Alexandru Dragomir. „Vreau să înţeleg angrenajul în care am fost aruncat.“ Tot restul e subsidiar: munceşti, iubeşti, te bucuri, suferi, dar fundalul fiecărui fragment de viaţă e mereu acelaşi: cum se explică lucrurile, care (şi ce) este adevărul? Din păcate, răspunsul nu e niciodată garantat, iar primejdia unei vieţi de tip secund, anexate ideii şi implicînd neglijarea patosului ei nemijlocit e redutabilă. Din ambiţia unei bogăţii cognitive fără măsură, poţi ieşi sărăcit şi strîmb.
Tipul G: Dedicaţia. Trăieşti ca să te dăruieşti unei instanţe din afara ta, te regăseşti în faptul de a te abandona, de a ieşi din sine, de dragul unei idei, al unui proiect grandios, al unui om. Te realizezi slujind. O familie, o întreprindere, o utopie. Sau opera proprie, ipostaziată în monument exterior, care îţi va supravieţui. Pendulezi între eroism (civic) şi activism bezmetic. Între zel constructiv şi agitaţie dizolvantă. Mereu în serviciul celuilalt, rişti, adesea, să-ţi pierzi chipul.
Dacă stau să mă gîndesc bine, mai sînt încă sute de tipuri şi de combinaţii de tipuri. În fond, tot atîtea cîţi oameni există pe lume. Şi deşi mă recunosc în cîte o parte din toate cele de mai sus, despre mine n-am zis încă nimic. La mulţi ani!
Sursa: Dilema Veche
Autor: Andrei Plesu.
Reactia mea: geniala exprimarea si subiectul in sine. Intrebarea e: Oare eu unde ma incadrez? :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu