" Atata timp cat nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina; sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la nesfarsit." - Franz Kafka
Am decis ca azi sa discut pe marginea acestei maxime. Eram in criza de idei, mai bine zis, aveam foarte mutle idei, insa nu eram convins in privinta niciuneia dintre ele ca sunt in stare sa scriu ceva serios. Si atunci, ca orice specimen al societatii moderne, sub influenta postarii anterioare cand am citat o serie de maxime celebre, am apelat la ajutorul Google. Printre rezultatele obtinute, mi-a atras atentia aceasta cugetare, si am ramas placut surprins de impactul pe care l-a avut asupra mea. De ce? Pentru ca practic ea exprima credinta mea despre rostul omului pe acest pamant.
Care e scopul meu ca fiinta pe aceste meleaguri? Ce vreau eu de la viata?
De multe ori am fost dispus sa cred despre mine ca sunt o persoana care vrea sa-si gaseasca un rost in viata. Mai mult, imi place sa cred ca, in general, omul trebuie sa aiba un scop, un tel in viata. Dupa nenumarate procese de constiinta, dupa nenumarate momente in care intreaga mea scara de valori a fost rasturnata, am ajuns la un echilibru interior. Am ajuns sa cred ca am un scop in viata, si anume acela de a evolua intruna, de a fi intotdeauna pe o scara. Am ajuns sa imi doresc ca in fiecare zi sa pot sa ma pun cu capul pe perna linistit la gandul ca in aceea zi sunt mai intelept decat eram in ziua anterioara, ca am progresat, ca azi sunt mai "destept" decat eram ieri. Fiind un matematician nu se pune problema plafonarii, pentru ca aici este de fapt frumusetea si in acelasi timp si deziluzia infinitului, poti sa cresti oricat spre el, dar niciodata nu o sa-l atingi. Poti oricat sa urci pe nenumarate trepte ale evolutiei tale ca si persoana, ele niciodata nu se vor termina, din contra, se vor inmulti.
De ce sa cautam satisfactii si impliniri personale in plan material? De ce sa fugim toata viata dupa o masina, o locuinta, o anumita situatie materiala...pentru ca mai apoi la moarte sa ne dam seama ca nimic din ele nu conteaza si ca de fapt nu le ducem cu noi in mormant. De ce sa fugim dupa satisfactii efemere, cand de fapt fericirea este aici aproape de noi, in micile detalii carora am ajuns sa nu le dam atentie. Iar aceasta convingere mi intarita de alta maxima: "Alergam dupa fericire pana departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape." - Horatiu
In numele averilor, al bunastarii materiale, ne consumam toata energia alergand toata viata dupa o situatie. Si ajungem sa calcam in picioare adevaratele valori umane, cele care ne definesc pe noi ca si fiinta suprema in lantul animal: prietenie, iubire, intelegere, compasiune, munca in echipa, etc... Si bineinteles, ca in momentul in care avem un bun material, nu ne multumim..si vrem mai mult...si mai mult...si ajungem din nou pe aceeasi scara a evolutiei, insa din pacate, acum treptele sunt materiale, construite dintr-un material dur...banul. Urcand pe aceasta scara, ne trezim la un moment cu capul in nori, si nu mai vedem nici capatul inferior al scarii de unde am plecat, si nici capatul superior, telul pe care il avem...pur si simplu stim doar ca trebuie sa urcam, si sa urcam mereu, in speranta ca o sa ajungem candva in varf. Sau, cel putin vom muri incercand...
Personal, nu doresc asta..nu doresc sa mor urcand scari spre un tel de neatins. Nu doresc sa ajung cel mai cel, ci doresc sa ajung ca in fiecare zi sa fiu mai bun decat cel care eram ziua anterioara. Nu doresc sa stiu care este maximul meu ca persoana, doresc doar sa stiu ca am crestere zi de zi. Nu doresc sa fiu fericit peste zeci de ani cand imi propun eu sa fiu cineva....imi doresc sa fiu fericit acum, si maine, si poimaine, si in fiecare zi ce va veni. Pentru ca vorba celor de la Tapinarii, "Fericirea e un lucru marunt; e o aripa care vibreaza; fericirea e un lucru mic; un pitic ce danseaza".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu