Ecce homo!

Mi-a luat o secunda sa ma gandesc la titlul postului de azi. Foarte rapid, avand in vedere ca uneori titlul ma chinuie de la inceputul scrierii articolului si pana la sfarsitul lui cand reusesc sa aleg un titlu "potrivit".

Insa azi a fost extrem de usor, nici nu mi s-a infiripat bine ideea despre ce o sa scriu ca titlul mi se desfasura prin fata ochilor mai ceva ca scrollerul pe care il vezi uneori pe prompterul celor ce prezinta stirile la tembelizor. Atat de usor, incat am si subliniat asta in randurile de mai sus :P

Dar, destul cu palavrageala, sa inceapa lamentarea! :D

Adica, sa revin la subiectul acestui post, adica un articol citit pe realitatea.net. Scurt si la obiect...

a bagat-o pe fata cu capul in vasul de toaleta, tragand apa, a lovit-o cu capul de diferite obiecte, a scufundat-o in cada, tinandu-i capul sub apa, a lovit-o pe tot corpul cu o bata de lemn, a expus-o noaptea la temperaturi scazute, tinand-o dezbracata afara, a oparit-o, a taiat-o la buzele superioare si inferioare si la bratul stang, leziuni pe care le-a tratat intr-un mod superficial, provocand infectarea acestora

l-a bagat pe baiat cu capul in vasul de toaleta, tragand apa, l-a lovit cu capul de diferite obiecte, l-a scufundat in cada, tinandu-i capul sub apa, si l-a expus noaptea la temperaturi scazute, tinandu-l dezbracat afara, cu intentia indirecta de a-i suprima viata

.

Protagonista, o asitenta maternala din sectorul agricol Ilfov, pe nume Fanica Gradinaru. Predestinat ar spune unii, bestia este dintr-un "sector agricol", insa, sarmanele animale nu au nici o vina incat sa le dam numele ca si apelative unei asemenea creaturi. Nu ma intereseaza motivatiile, ca e nebuna, ca e idioata...eu as executa-o pe loc! Cum naiba poti sa tolerezi o asemenea fiinta pe pamantul asta! Cum naiba poti sa o numesti asistenta maternala pe o asemenea fiinta?

Si, ca tot veni vorba...mintea mea ma duce cu gandul la o alta chestie mult mai adanca care acum izbugneste. Cum poti Doamne in bunatatea Ta nemarginita sa permiti un asemenea comportament? Cum mai poate sa vina cineva si sa-mi sustina sus si tare ca D-zeu e bun si el stie si controleaza totul, inclusiv asemenea tratamente? Cum poate sa fie milostiv si atotputernic si sa aiba loc asemenea cazuri?

Da, cartesc acum impotriva Ta Doamne...dar cum poti sa tolerezi asemenea comportamente? In bunatatea ta...cum e posibil ca mii de copii sa moara de foame si de lipsuri in intreaga lume? Cum poti sa admiti ca atatia copii sa sufere in timp ce adulti burtosi fac catedrale cu nemiluita care mai de care mai pompoase si mai mari...in numele Tau?

Si imi continui acest dialog imaginar cu Tine...Cum sa mai creada un om in bunatatea Ta infinita cand vede realitatea din jurul sau? Cand vede ce e in stare sa faca omul facut dupa chipul si asemanarea Ta? Sau e oare omul o jucarie scapata de sub control Doamne?

Mi se pare absolut normal ca omul sa chestioneze anumite credinte si idei religioase. Publicului imaginar format din indivizi care nu sunt de acord cu mine, va rog frumos sa plecati si imi cer scuze pentru ca ati pierdut timpul citind aceste randuri. Celor care insa sunt intr-adevar niste cautatori ai adevarului, care vor sa cunoasca si sa inteleaga rostul lucrurilor pe lume, le pun o intrebare retorica: Cum se poate oare impaca ideea de omnipotenta si omniprezenta a lui D-zeu cu asemenea fapte? Pentru ca, El e in toate, El stie totul si El controleaza totul!

Oricum...iata Omul! Iata de ce e in stare omul sa faca unor fiinte neajutorate pe care ii numeste urmasi! Iata Omul Doamne!

Daca mi s-ar permite sa iau un singur lucru pe o insula pustie, acesta ar fi …

E weekend...asa ca incerc sa ma relaxez dupa o noua saptamana de munca si naveta. Ma dau pe net, citesc presa, ma joc Heroes III, descarc niste torente cu filme si lenevesc in pat, singur in lumea mea incercand sa-mi potolesc nervii si sa ma deconectez de la realitatea personala.

Prin peregrinarile mele in lumea virtuala am dat peste un titlu de articol de pe Gandul care are exact titlul postului curent. Iar asta a pornit cavalcada gandurilor...

Hmm...ce as lua pe o insula pustie cu mine? Inclin sa cred ca un pistol, sau orice altceva ce mi-ar permite sa inchei repede socotelile cu lumea. Repede...si fara chinuri. De ce?

Pentru ca singuratatea m-ar sugruma. Oricat de mult simt nevoia uneori sa fiu singur, oricat de mult imi place sa fiu uneori singur, nu as rezista mai mult de o zi singur cu mine insumi. Si nu spun asta pentru ca ma consider insuportabil, ci pentru ca m-as plictisi de mine insumi. Pentru ca oricat de mult mi-as gasii alte ocupatii, mi-ar lipsi compania celor din jur. Oricat de mult imi vine uneori sa ma iau si sa ma duc pe campii si sa fiu singur, dupa maxim o zi mi-ar lipsi tocmai aceia care ma scot din sarite. Omul nu e facut sa fie o fiinta solitara, am mai spus-o si de alte dati, suntem slabi, depasiti la fiecare capitol de catre alte fapturi de pe pamant, singuri e vai si amar de curu nostru, ca sa o spun pe sleau. Indiferent de inventivitatea noastra, indiferent de ce ocupatii ne-am putea gasi singuri pe o insula pustie, invariabil vom ajunge sa vorbim asemeni lui Tom Hanks in Cast Away(Naufragiatul) cu o minge de volei manjita si botezata Wilson. Nu putem trai fara cei din jurul nostru, nu putem sta singuri fara sa schimbam o vorba sau un semn cu cei dimprejur, fara sa ajungem sa innebunim mai devreme sau mai tarziu. And that's the fact!

Ce sa faci pe o insula pustie cu un singur lucru la indemana? Nu ma vad un Robinson Crusoe al vremurilor moderne...si daca stam bine sa ne gandim nici macar el nu a avut un singur lucru la indemana, ci mai multe, de pe epava navei cu care a naufragiat.

Ciudat mai e si omul! Vrea si nu vrea! Uneori nu poate fara sa schimbe o vorba cu cineva, iar alteori se retrage singur in grota lui si mormaie. Uneori zbiara ca s-a saturat de toti si alteori plange ca mai vrea, si nu ii place sa fie singur, parasit de cei din jur.

Deci...concluzia e simpla. Daca prin ceva intamplare ar fi sa ajung pe o insula pustie si mi s-a permite sa aleg un obiect pe care sa-l am cu mine, as dori sa am cu mine un mijloc eficient prin care sa termin repede si sigur cu viata, preferabil un pistol...ca tot nu am pus mana pe nici unul. As sta ce as sta singurel eu cu mine, mi-as pune ordine in ganduri, m-as impaca cu mine insumi si cu doamne doamne(indiferent ce parere ar avea altii despre sinucidere, si chiar si eu)...si cand m-as satura...adio chinuri si singuratate!!!

Eu - Noi - Ei

Acum o saptamana inca ma plimbam printr-o Mamaia pustie si-mi reveneam dupa experienta de nas avuta in Tulcea la nunta unui "finut" prieten.

Fusesem avertizat dinainte ca pe acolo sunt altfel de obiceiuri si ca nasul trebuie sa tina un speach, si sa ma pregatesc. Insa lenea e mare cucoana, si increzator in "limbutia" acuta de care am dat dovada de atatea ori, n-am scris nimic pe o foaie, doar mi-am fixat in cap o schema simpla pe care sa o tina minte oricine, inclusiv antimemorex-ul de mine. Mai precis, fusesem rugat sa spun doua vorbe, iar eu am spus trei...cele care dau titlul acestei postari...Eu - Noi - Ei.

Firul discutiei fiind fixat, restul trebuia sa fie simplu, si m-am lasat in voia sortii intr-un discurs liber. Rezultatul a fost unul bun, chiar foarte bun daca e sa ma iau dupa reactia salii si a mirelui ;) Mi-au ramas in cap atat cele trei cuvinte cat si reactia entuziasta a salii...asa ca am stat si am rumegat eu mai bine ceea ce am spus atunci si am hotarat sa scriu si un post pe aceeasi tema. Expunerea mea e in primul rand pentru mine insumi, ideile trebuie scrise pentru a se fixa mai usor si pentru a putea rumega si mai bine la ele. De ce? Pentru ca mi-am dat seama ca asta reprezinta de fapt un mod de a parametriza viata. E adevarat ca e o schema simplificata rau de tot, chiar banala ar spune unii, insa, daca stam si ne gandim putin este foarte clara si usor de explicat.

Viata reprezinta o succesiune de trei trepte ale dezvoltarii noastre personale. Iar cele trei trepte sunt reprezentate in schema mea simplista de niste amarate de pronume personale pe care le folosim frecvent in viata noastra de zi cu zi fara sa fim constienti de semnificatiile lor adiacente...Eu - Noi - Ei.

Copilaria ne-o petrecem clar sub semnul lui Eu. Sper ca nu are nimeni nimic de comentat(nu ca ar conta :P) dar asta e un adevar universal valabil in tot regnul animal, din care fie ca ne place, fie ca nu, apartinem. Orice nou-nascut este egoist, orice copil este egoist, orice tanar este egoist atata timp cat este singur. Si e normal sa fie asa...puiul trebuie sa primeasca tot ce e mai bun si sa foloseasca la maxim ceea ce primeste pentru a fi cat mai "reusit" si "pregatit" pentru ceea ce ii pregateste viata. El primeste totul de-a gata si trebuie sa asimileze cat mai mult si cat mai bine pentru a fi cat mai pregatit. Si, cat timp e singur...traieste sub semnul egoistului Eu.

Casatoria reprezinta o trecere. Practic ea marcheaza trecerea de la eu la un mult mai cald noi. Renuntam la sintagme de genul "casa mea", "familia mea", "masina mea", "problemele mele" si folosim expresii noi "casa noastra", "familia noastra", "bunusrile noastre", "problemele noastre", "evenimentele din viata noastra"...etc. Ne indepartam de egoism, renuntam la el chiar daca uneori mai avem scapari, incepem sa ne gandim tot mai mult la noi. Verighetele reprezinta un simbol al acestei legaturi, care sa ne aminteasca daca mai este cazul ca nu mai traim sub semnul lui eu, ca nu mai suntem singuri sa ne luptam cu viata, si ca avem un partener care sa ne fie alaturi la bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti.


Casnicia in sine nu reprezinta insa decat o stare de tranzit, care face legatura intre eu si ei. Iar nasterea primului copil marcheaza trecerea la o noua etapa in viata noastra, aceea traita sub semnul lui ei. De aici incepem sa dam dovada maturitatii noastre, de aici incepem sa ne valorificam potentialul si sa demonstram ca investitia facuta de parintii nostri in noi nu a fost inutila. Ea marcheaza trecerea la altruism, la sacrificiu pentru ei, urmasii nostri. Asemeni tuturor celorlalte generatii de parinti anterioare noua, vom incerca sa facem tot ce e posibil pentru ca ei sa o duca cat mai bine, sa aiba cele mai bune conditii de viata si pentru a deveni la randul lor cat mai buni pentru a avea grija de alti ei, nepotii nostri, s.a.m.d.

Lantul vietii este ciudat...iar cei care isi pun macar odata astfel de intrebari probabil imi vor da dreptate. Viata e frumoasa, si cu cat inaintam mai mult in viata cu atat ne dam seama mai mult de aspectele ei. Viata e complexa, viata e un miracol, viata e un lant continuu de transformari personale iar ce am scris eu mai sus reprezinta doar una dintre multele alte modalitati de a incerca sa privim simplist viata, prin ochii unui muritor de rand. Insa...ma bucur ca am reusit sa surprind un astfel de aspect, sunt mandru ca discursul meu a fost apreciat si asta ma motiveaza indeajuns ca sa incerc si alte abordari, sa le zicem filosofice, ale vietii.

Ah...si sa nu uit...sunt mandru ca am ajuns cu bine la a treilea stadiu al vietii...acela in care pot sa spun si eu cu mandrie ca imi traiesc viata sub semnul unui timid el la inceput, pe care insa sper sa-l transform intr-un viitor nu prea indepartat in ei;)

Pauza

Gata!

Imi ajunge...m-am saturat de tot...nu mai rezist...e momentul pentru o schimbare!

E nevoie de un soc...trebuie sa se intample ceva...asa nu se mai poate!

Trecem mereu de-a lungul vietii prin astfel de momente. Unele le percepem mai usor, altele ne marcheaza profund. Cele mai nasoale sunt cele din care nu mai putem iesi, in care ne simtim niste Don Quijote amarati care se lupta fara success cu morile de vant. Sarmanul Cervantes...cum a scris el fara sa-si dea seama o capodopera valabila peste sute de ani de la aparitia lui...


Fiecare avem morile noastre de vant, fiecare ne luptam cu balaurii nostrii proprii. Unii dintre noi sunt norocosi sa aiba langa ei o persoana iubita in rol de Sancho Panza, altii se lupta singuri, in felul lor propriu...dar pana la urma toti ne luptam cu morile noastre de vant. Iar eu, umilul autor al acestor randuri, nu fac exceptie de la acest tipar al vietii. Si imi vin in minte alte randuri, scrise de cineva mai destept ca mine

O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Esti un nemernic
Cand n-ai un tel hotarator.

Tu ai pe-ai tai! De n-ai pe nimeni,
Te lupti pe seama tuturor.

Si Cosbuc avea dreptate, suntem nascuti pe acest pamant ca sa luptam, si sa transmitem mai departe povara acestei lupte pe umerii urmasilor nostri.

Lupta poate imbraca multe forme de-a lungul vietii: luptam pentru a putea face primii pasi, pentru a putea rosti primele vorbe, pentru a merge pentru prima data la scoala, pentru a termina o scoala, pentru a face cariera, pentru a ne casatori si inmulti, pentru a asigura hrana copiilor, pentru a trai cat mai mult alaturi de cei dragi. In lupta noastra pentru viata facem compromisuri, ne retragem strategic dintr-o batalie pentru a castiga o batalie viitoare, ne schimbam strategiile si perceptia despre viata, iar uneori, facem cate o binemeritata pauza pentru a ne incarca bateriile si pentru a continua sa luptam in alta zi. Uneori e bine sa mai facem cate o pauza in care sa ne gandim la starea lucrurilor, la corectitudinea deciziilor adoptate. O pauza in care sa ne autoevaluam si sa incercam sa detectam si sa corectam greselile de atitudine si comportament. O pauza in care sa renuntam la cele inconjuratoare si sa ne retragem in sinea noastra.

O pauza cum a fost cea prin care am trecut si eu in luna anterioara...pauza care mi-a permis sa-mi recalibrez gandurile si sa trec la o abordare noua a realitatii.

Si, cu o imensa parere de rau, am decis ca e momentul sa renunt sa visez. Sa visez la o viata de dascal, de matematician bugetar al statului roman, sa visez ca o sa continui sa fac pana la adanci batranete ceea ce am simtit dintotdeauna ca e vocatia mea: sa invat pe altii ce inseamna matematica si logica ei. Am decis sa renunt la cei 23 de ani de studii in domeniul matematicii, la doctorat si tot ce inseamna diplome si atestate in domeniu si sa trec pe alt domeniu, pe care l-am invatat singur, in afara scolii. Am decis sa renunt la salariul de bugetar si sa ma angajez la o firma privata ca si programator web, cu un salatiu de 4 ori mai mare.

Continui sa o resimt ca cea mai dureroasa decizie pe care am luat-o in intreaga mea viata. Continui sa simt cutite in suflet cand ma gandesc la atata amar de timp pe care l-am invetit in prima pasiune a vietii mele. O pasiune care a influentat-o in mod decisiv pe cea de a doua pasiune, informatica. sunt ferm convins ca fara matematica si inclinatia spre ea, nu as fi facut nimic cu informatica, pentru ca sunt prea legate. Iar matematica a insemnat in primul rand logica, capacitatea de a urmari si dezvolta algoritmi si demonstratii extrem de complexe, lucru pe care il solicita din plin si informatica.

Insa, din pacate in realitatea cruda a romaniei, aspectul financiar e hotarator. M-am vazut obligat sa renunt la himerele mele, sa devin pragmatic si sa renunt la visele de Don Quijote calare pe a sa Rosinante. Sarmanul Don matematician a fost inchis intr-un turn, legat fedeles si bagat la racoare intr-un ungher al inimii mele, balaurii sai au fost demolati iar in locul lor salasluieste falnica minunea tehnologiei, calculatorul de la ale carui taste scriu aceste randuri.

Perfida e lumea, urate vremuri ne sunt date sa traim! Adio boemule matematician, adio dragi vise ale copilariei mele, adio scumpele mele formule, integrale, derivate si ecuatii care m-ati facut sa ma simt atat de special, lupta voastra s-a terminat. De acum puteti sa luati voi pauza. Ati fost infrante de un sistem prea hain si prea corupt, intr-o tara prea mica si prea saraca ca sa conteze idealurile unui biet visator. Cine nu a iubit cu adevarat, nu v-a intelege. Cine a iubit, posibil sa inteleaga ce inseamna dragostea pentru ceva abstract, pasiunea pentru cunoastere, si atunci, daca va intelege, va sti ce era in sufletul bietului Don Quijote pe patul sau de moarte.

E buna o pauza in viata cea de toate zilele. E bun orice moment pe care poti sa-l petreci cu tine insuti, in care sa te gandesti la tine si la cei din jurul tau. Si eu tocmai am trecut peste un astfel de moment. In materialismul meu cinic am decis sa-l transform pe sarmanul Don Quijote, i-am demolat morile de vant si am facut calculatoare, am trezit in mine razboinicul erei moderne, calare nu pe Rosinante ci pe un scaun, imbracat nu in armura ci in blugi si tricouri soioase de programator, inarmat nu cu o lance si un scut ci cu un calculator si o cana mare de cafea/cola si luptand nu cu morile de vant ci cu o tastatura si un monitor pe care se succed cu repeziciune zeci si zeci de linii de cod.

Insa lupta continua! Pentru ca lupta/munca este sfanta, este menirea noastra pe pamant

Cu multa truda sa-ti scoti hrana din pamant in toate zilele vietii tale; spini si palamida sa-ti dea, si sa mananci iarba de pe camp. Din sudoarea fetei tale sa-ti mananci painea, pana te vei intoarce in pamant, caci din el ai fost luat; caci tarana esti si in tarana te vei întoarce!